Incognito

Îmi plac oamenii care preferă să ierte decît să uite,
oamenii care preferă să înțeleagă decît să știe.
Ei nu întreabă niciodată nimic, doar privesc lumea
cu jumătate de ochi și o ascultă cu jumătate de ureche
chiar dacă au murit demult. Viața lor e prea vie.

Printre ei erai și tu, incognito, cu ochelarii tăi de soare
cu lentile verde închis, model de damă.
Credeam că erai la fel cu ceilalți,
credeam că rămîne ceva în locul de unde pleci,
precum umbra de cerneală tipografică în jurul literelor,
după ce ediția se perimează și ajunge la anticar.
Credeam că după ce iubești o femeie rămîne ceva din tine în urmă.
Ca aburul deasupra hulubilor albi, doar a unora.

Credeam că, după ce părăsești o femeie,
și în tine rămîne ceva, cum ar fi boala bronzului
pe buzele de pe esplanada cu statui a îndrăgostiților,
lacrimile negre din ochii de marmură ai unui oraș
cu sîngele tulbure.

Mi-ai spus că nu are rost să păstrez pliculețul de ceai
după ce l-am scufundat o dată în apă clocotită. Cineva cînta
sonata Patetica pe corzile creierului meu.
În geantă mi-ai lăsat ochelarii de soare. Erai gol și cred că erai bărbat.

Desene frânte

Am furat din sufletul unui copac atât cât să îl desenez în tuşe negre şi roşii în alfabetul nevăzătorilor pe un carton. Deoarece negrul şi roşul sunt bune pentru benzi desenate şi pentru sloganuri sau firmamente sau chiar vestimentaţie. Sunt culori care se rotesc pe roata olarului. Sunt culori care aleargă. Între timp orbii descifrează de-a lungul vieţii sensul negrului şi roşului şi Homer încă mai călătoreşte din cetate în cetate.

  • – I-am schiţat coroana rotundă ca şi cum aş da bineţe cu vorbă blândă unui cerşetor cu inma curată când mustesc stelele pe înserat la vremea mulsului.
  • – I-am desenat umbra la dreapta ca şi cum soarele răsare de partea inimii mereu sau ca atunci când îţi strigi numele într-o fântână săpată adânc în piatră.
  • – Am desenat câteva fructe între crengi şi unele căzute la întâmplare precum bucuria merelor în bradul de Crăciun, precum odihna cosaşului la prânzul mic să-i fie de haznă pita cu slană şi ceapă.
  • – Am desenat mai multe suflete de păsări dând roată pomului ca atunci când deretici în casa unui sărac sau speli rana celui mai sărac decât tine pe marginea unui pat vechi de spital.
  • – Am furat din sufletul unui măr auriu atât cât să nu îmi crească aripi, acele aripi neînsufleţite pentru cerurile albastre-reci unde cresc doar copii cu manşon de nurcă şi flori de gheaţă pe care nimeni nu le copiază la indigo.

Pun punct. Un punct foarte rotund. Cea mai sublimă abstracţiune a geometriei. Punctul.

Mai jos de acest nadir se trag linii în toate direcţiile. O ghindă îngropată. Libertatea voinţei pe deasupra fiindcă voinţa e numai omenească. Greutatea cerului creşte peste om o postată de timp.

Patruzeci de întrebări în pustiu. De ce scria Ion Barbu poezie? De ce scria Arghezi poezie? De ce scria Blaga poezie?

Imaginaţi-vă. Cântecul Imagine al lui John Lennon. Niciodată nu îmi plăcuse acel cântec şi e evident de ce. Am fost mereu un om prea sobru, pentru mine tradiţiile erau sacrosancte. Încă din fragedă tinereţe m-am gândit că acel cântec este prea anarhist şi pur şi simplu respingeam ideea dezrădăcinării religiilor şi abolirea oricărei forme de proprietate. Dacă într-o zi peste secole poate va fi realitate, aceasta nu ştiu. Dar consider, ca şi în tinereţe, că în momentul actual acele idei din cântec sunt o utopie. Iar în viitor nu pot fi decât o iluzie. Citeam deunăzi pastile inspiraţionale sau motivaţionale, cum se spune în vremea de acum. Sunt la modă în anumite reţele de socializare pe internet. De pildă ideea că dacă stingi flacăra lumânării altcuiva nu înseamnă că lumânarea ta va străluci mai tare. Cât de frumos; şi eu credeam la fel în tinereţe. Cât de frumos ningeau cireşii…

Peste petecul meu de iarbă, un petec de cer. Fericirea diafană a primilor fulgi de nea. Vremea când întrebi năuc cu buzele împleticite de ce Dumnezeu are barbă. Şi dacă are barbă de ce este albă.