Ceasul care merge pe dos

Nu de mult mă gîndeam că, chiar dacă nu sîntem Salvador Dali, putem presupune că doar prin convenție ceasurile noastre merg în sens orar sau antitrigonometric. Pămîntul se învîrte de la vest la est, deci în sens antiorar prin convenție. Mă gîndeam în mod firesc că e posibil să fi existat și ceasuri care mergeau invers, nu văd ce impediment ar fi.

Apoi am descoperit că Botticelli a pictat un ceas cu ore italice și cu rotire în sens antiorar în tabloul Sfîntul Augustin studiind, care este o frescă din Biserica tuturor sfinților din Florența, biserică ce fusese a familiei Vespucci (întîmplător și ea legată de descoperiri georgrafice ce rotunjesc Pămîntul și convențiile legate de timp), lucrare care e complementară cu o pictură a lui Ghirlandaio cu Sfîntul Ironim (?) sau Sfîntul Girolamo (probabil Ieronim, deduc eu) în camera de studiu. Cele două picturi parcă reprezintă un dialog peste timp între cei doi sfinți care ocupă aceași încăpere sau încăperi vecine sau similare și comunică spiritual unul cu altul, ei fiind totodată părinți ai bisericii (alături de ei mai era Sfîntul Ambrosie din Milano și papa Gregor I).  E posibil ca ei 4 să fie în colțurile ceasului din Florența, dacă nu cumva cei 4 evangheliști sau poate altceva, aștept eventual părerea dvs. E interesant de înțeles și contextul descoperirilor geografice din epoca aceea tulburată, descoperiri la care a participat și familia Vespucci. Am observat ceasul întîmplător privind o copie a tabloului lui Botticelli într-un album al meu (din colecțiile Cotidianul), apoi am căutat pe internet și am găsit acest alt ceas, care reprezintă ceasul din Domul din Florența, unul dintre cele mai vechi ceasuri mecanice funcționale. Ora 24 era ora apusului soarelui, ceea ce mi se pare cît se poate de logic.

Ceasul din Domul din Florența

 

Muñequita

Fată cu vine albastre-verzui, buzele tale sînt nemuritoare
precum căpșunii, ele învie aidoma lor înșile cu aceeași grație,
șoptesc aceleași cuvinte de nălucă, de bestie domesticită.
Vezi că pînă și Luna s-a îndrăgostit de tine – îți stă alăturea
zi și noapte. Cine spunea că luna e mereu femeie? Luna poate
fi bărbat,  cel care iubește femeia pe care el o crede zeie.

Prin mileniile străbătute de tine femeie, cînd îți vine sorocul
să rămîi grea, oricare ți-o fi numele pămîntean – Eva, Pandora,
– tu înlănțui bărbatul Lună cu păru-ți subțire și lung, strălucitor
ca raza cînd trece prin nestemate; tu, cu gleznele tale firave,
legi cearcănul lunii de tine cu mersul tău pe călcîie în apa pîrîului.

Nu știai că pe alte tărîmuri zeița Soarelui e femeie și zeul
Lunii e bărbat? Și cînd pruncul tău, femeie, iese la lumină, atunci
privești orbită în ochii lui – timpul tău se rînduiește în zi și noapte,
sufletul tău învață legea ramurii desprinse din copac, legea prin care
bărbatul tău este unul și tu ești una. E vremea cînd amăgirile pier.

Femeie bătrînă, în părul tău delicat și uscat se văd ninsorile palide
și aurora cețoasă a toamnei tîrzii. Femeie bătrînă,
care ți-o fi numele?
Pînă cînd Luna bărbatul te va mai ține minte oare?

Tom_Roberts,_1912_-_Grey_Lady_Mrs_Ince

(Tom Roberts – Doamna în gri, 1912)

Prezență de spirit

clock1

Şi prin urmare, cum dincolo de rama portretului lui Dorian Gray este interzis să fii, tăiat în patru, făcut pe dracu, orişicum, nu poţi, adică nu treci niciodată dincolo de pereţii celulei tale de timp şi spaţiu alcătuită după darea de mână a lui Dumnezeu. Prin urmare este mai bine că e aşa fiindcă altfel te-ai scurge dinspre creier spre oase sau poate invers, ai invada mările sau ai trece peste nivelul critic al apelor de suprafaţă. Incomplet. Nu fugi după timp prietene. Cronos îşi înghite odraslele şi ţie nu ţi-e dat să fii zeu. Toate urmele pe care le laşi capătă chipul şi asemănarea clipei din urmă. Amintirile sunt ca noroiul uscat după ce ai călcat strâmb cu cizma, ori precum cenuşa împietrită peste victimele Vezuviului şi tu nu eşti Tutankamon să rămâi în formă pentru vizitatorii muzeului dintr-un alt veac. Viitorul face mereu bani mărunţi din comorile vechi; tu ai acum praful tău invizibil pe noptieră sau pe hainele tale, ai de luptat cu nebuloasele din secunda ta de eternitate, bucură-te.

Mă plângeam deunăzi omului invizibil că trece prea des prin pereţii camerelor mele. Din cauza aceasta mi-e tot mai frică când simt că mobila şi durerile vechi încep să pocnească şi mă întorc de pe stânga pe dreapta sau invers în pat, ca să găsesc poziţia mai puţin sensibilă. Îmi amintesc fie reprezentarea omului vitruvian a lui da Vinci, fie imaginile din hărţi de preso sau acupunctură cu câmpuri de energii care se întrepătrund. Îmi amintesc că la o înmormântare medicul care a venit să îmbălsămeze şi-a declarat neputinţa şi măruntaiele mortului au ajuns la rădăcina unui pom din grădină. Dar slavă domnului că anul acesta copacii au înflorit normal şi eu nu i-am deocheat deloc, chiar dacă încă îmi plac mult florile. Merele tari sunt pentru cei cu dinţii şi stomacul bune. Sau pentru mamele altor Albe ca Zăpada, care vor muşca cu poftă pentru a îşi ispiti victima.

În chilia pe care nu mi-a fost dat s-o am niciodată am atârnat lângă fereastră câteva desene ale mele cu flori imaginare, de altfel destul de frumoase. Încă mai sper să le descopere viitorii exploratori ai adâncurilor, undeva pe ţărmul unui atol, prin vegetaţia coraliformă.

Notă: Unii consideră că Cronos, personificarea Timpului în filozofia presocratică, a fost confundat (?) cu titanul Cronos din antichitate care își mînca odraslele. Printre ceasurile care aparțin colecției de ceasuri ale Muzeului ceasului din Ploiești se află și unul care are decor neo-renascentist cu zeul Cronos.

Prin frumoasa alcătuire a lumii, în apropierea locuinței mele, există și acum, veghind peste zona unde merg periodic pentru controlul sănătății mele fizice la o policlinică, o statuie gigant a uni alt fel de Jacquemart, care însă lovește cu ciocanul într-un clopot mort, căzut sub nivelul ciocanului său, care altfel servea scopului baterii orelor, și implicit memoriei vii a unui om. La Muzeul din Ploiești există desigur și un ceas cu două figurine Jaquemart. Jacquemart este mereu viu.

Vă reamintesc printre altele poemul lui René Char, Jacqumard et Julia. Și celebrul balet Coppelia -cu Valsul orelor și Muzica pentru automate.

Acum intexistent pe internet, menționez și celebrul și frumosul cor Ding Ding Ding Dong Dong Dong din – vă rog să îmi reamintiți dvs., eu am…uitat.  Acestea fiind zise pe acest tip de popularizare a culturii numit internet….era din Pagliacci de Leoncavallo.