Focuri de toamnă

Pe străzile unde am copilărit miroase a focuri de toamnă. Vizitez locuri de demult, azi schimbate. Frunzele unui noiembrie grațios și fără multe capricii se desprind în legea firii. Cîteodată copacii parcă ar fi lebede de aramă, pe gătul cărora alunecă asfințitul. Umbrele se alungesc repede, dar rămîne amintirea zlelor de școlar, care erau destul de mari ca să încap în ele fără să simt că se înnoptează repede. Zile cu bentițe albe, zile cu merele îndesate în ghiozdan lîngă caietele albastre.
IMG_1925

Mestecenii se înalță firavi, galbenul lor tremură la orice adiere, zumzetul lor e îmblînzit și slab. Cîte unul e galben pal, altul auriu, altul bate în arămiu, altul încă mai este verde crud

 

Frumoasă apariție au și celelalte veșminte ale toameni. Frunzăresc amintiri, privesc semnele de circulație care parcă arată către cer sensul unic al devenirii ființei noastre pămîntești. Circulați cu atenție pe carosabil – cad frunzele! Treceți prin locurile marcate pentru trecători, fiindcă toate trec.

Să trecem, să trecem, toate-s trecătoare
Voi reveni aici cât de curînd

Ah! Amintirea-i corn de vânătoare
Cu sunet lung pierzându-se în vînt 

 

Impresionante sînt și asocierile de galben cu negru și alb – o zînă bună mi le-a scos în cale pentru bucuria ochilor – și nu este de lepădat nici impresia ciudată lăsată de roșul care strivește tot culoarea roșie. Ca întotdeauna, trecerea razelor prin frunze, strălucirea lor molcomă, ultimă incandescență duioasă, îmi mîngîie inima, puțin trist.

 

Iată, cred că am văzut ceva ce nu pot vedea prea des, ceva frumos care există întotdeauna acolo unde nu te aștepți.

IMG_1916

IMG_1951

Anotimpuri de trecere

Prin pleoapa albastră a lunii
văd scorușul și porumbarul și coacăzele și afinele,
pe muntele meu cu poteci înguste netrecute de nimeni.

Departe, în zarea rumenită la asfințit,
bărbatul pe care l-am întîlnit ieri poartă pălăria din paie
peste ochi. A venit să măsoare adîncul unei prăpăstii.

Dormeam cu brațele cruce sub cap,
mirosea a pămînt afînat, în vis creșteau mieii după ce
loviseră cu copita noroiul și zăpada dezghețată.

Rîdeam cînd el glumea, rupeam flori din grădină după ploaie,
lucrurile se întorceau pe dos ca o cămașă albă.
Astfel visam sub ochiul lunii care îmi luase lumina.

Magister dixit

Cînd am început să mă joc în grădină el era acolo:
sute de portrete în clișee de ofset, mii de zîmbete aparte,
cuvinte care se dezgropau în goană după alt vînt și pămînt,
pînă cînd rugurile toamnei vor fi mai înalte decît piramidele
de oameni înfrățiți cu piatra.

El era un copac bătrîn, cu sufletul deja coborînd
în genunchi de rădăcini ce ies la soare; puteam ședea cîte doi
să citim abecedarul împreună : eu întrebam cu degetul arătător,
el doar foșnea răspunsurile după legea dascălului
care pune indirect întrebări,
pînă cînd toate desenele prindeau viață.
Nu îmi amintesc dacă toamna și el pierdea frunzele,
știu că avea barbă și ținea țigara după ureche.

Oare toamna este doar un anotimp?, întreba an după an.
Din punct de vedere strict, al noțiunii logice, da,
am îndrăznit eu să răspund după vreo cîteva decenii. Dar…
vîntul șuiera, soarele orbea, coasta mea stîngă durea,
bătrînul meu plecase din grădină spre nisipuri mai blînde
și ceva îmi căzuse drept în inimă.