Trei poezii de Lucian Blaga în limba engleză

Azi mă aflu mai aproape sufletește de pământul poetului Blaga, de lumea în care el a adăstat în cursul vieții sale, cu poemele luminii sale, cu predicții din templul său cu pietre, în care pășesc profeți, dar și arheologi. El era rezident într-un prezent continuu, aproape de mărturii în piatră și aproape de taina izvoarelor limpezi, rămase neschimbate după mulți ani. Într-o poezie a lui Blaga șipotul rămâne neschimbat, fiind legat de centrul vieții spirituale a poetului. Astfel de obiecte cu poziție centrală și stabilă în sistemul psihic al unui individ creator aparțin legăturii sale covalente cu lumea.
Lucian Blaga scrie despre lucruri simple – pietre, flori, apă, stele – și diverse atribute ale lor dobândesc aureolă mitică, căci poezia poate fi reușită sau poezia ”mare” se poate naște numai dacă include și elemente mitice, basme, legende, după cum spune însuși poetul.
Aceasta e dimensiunea aparentă, vizibilă, a operei poetice a lui Blaga. Ce se ascunde în spatele aparenței din scrierile lui Blaga? Prin ce devine elocvent, lizibil, actul de cultură înfăptuit de Lucian Blaga? Poetul declara că ar fi vrut să crească universul misterului, să sporească taina lucrurilor, adică să încânte cititorii, să le ofere deci bucurii estetice prin creația sa lirică sau prin forma logică a construcției unui sistem filozofic. Precum Goethe, care credea că simțul văzului ne permite perceperea culorilor datorită unor combinații (cu procente variate) de lumină și întuneric, la fel și Blaga a combinat în creația sa norma și inovația, taina și revelația, particularul și universalul. Așadar, prin toate scrierile sale, poetul așază un văl de ceață aurie, o aureolă de mister asupra lumii.
În calitate de traducător, Lucian Blaga consideră că aceia care mânuiesc condeiul ei înșiși ca artiști sunt mai abili ca traducători, fiindcă ei cunosc mai bine procedeele literare și potențialitățile limbii, adică miracolul prin care jocul măiestrit al cuvintelor devine artă.
Aparținând secolului trecut ca punct de origine, creația lui Blaga își urmează drumul estetic propriu. Este o lucrare mezomorfă – în continuă transformare și recristalizare ca orice operă artistică fundamentală, prin modificarea grupului celor care o receptează și o apreciază. Creația sa permite experiența estetică individuală printr-o nouă limpezire, o nouă tălmăcire în noi înșine. Poezia sa aduce în prim plan tainele lumii, și timpul trăit de poet e surprins în nenumărate chihlimbare, ca niște lacrimi de aur. „Tată, mersul sorilor e bun”, spune poetul. „Doar sus, o stea,/ de cerul ei c-o lacrimă de aur se desparte”.

Mai jos, trei poezii ale lui Lucian Blaga în limba engleză, trimise de mine și premiate la Concursul NAȚIONAL DE CREAȚIE LITERARĂ ȘI ARTĂ PLASTICĂ „LAUDĂ SEMINȚELOR, CELOR DE FAȚĂ ȘI-N VECI TUTUROR”, SEBEȘ – LANCRĂM, ANUL 2021, secțiunea traducere. Aceste poezii au fost alese de șansă, fiindcă am deschis cartea la întâmplare de trei ori, fără să știu pe dinafară paginile.

Motto: Mă îndemn să fiu/ și o clipă mai sânt./ Undeva, pe drum,/ a murit fratele vânt.
(Lucian Blaga)

I stopped by you

I have always searched for the shadow of the eyelashes
upon a face. I searched for it through the geography
of eastern and western
fairytales. And I didn’t find it.

Only at a late time I found it here. Here,
in my homeland, at my own tribe.
I stopped by you, when your silence
told me: „Do not touch me!”

I stopped by you,
finding that your hair is a flame
that the wind doesn’t quench.
And beside the simplest wonder
I stood properly.

M-am oprit lângă tine

Am căutat mereu umbra genelor
pe un obraz. Am căutat-o prin geografia
răsăritenelor și apusenelor
basme. Și n-am găsit-o.

Numai târziu am găsit-o aci. Aci,
în patria mea,la seminția mea.
M-am oprit lângă tine, când tăcerea ta
mi-a spus: „Nu mă atinge!”

M-am oprit lângă tine,
descoperind că părul tău e o flacără
pe care vântul n-o stinge.
Și lângă minunea cea mai simplă
am stat cum se cuvine.

Fall Equinox

Come, let’s get out from within these walls,
from under these oppressing vaults,
from inside the ring of ancient towers, belonging to the fortress,
from the fog weighing over metal bridges.
Let’s climb on the last hilltop seen by the evening light
where a glorious past sleeps beneath stones
slowly breathing,
let’s call after the birds of passage from that site.
Let’s call out like children use to do in-between their games,
not knowing what they say, yet uttering through their cries
a short-lived ecstasy for things happening in the skies.

Subdued by fate,
strangers to ourselves, with our homeland on our shoulders – dead,
we had seen, so many times, that’s true,
how winged powers are breaking through the clouds into the blue,
sightless because of a distant target
they conquer our sky – like an arrow – only as a tangent
and they stop sensing waving signs
and news from below.
Come anyway, to call out together from those ridges aglow
to call after the departing cranes
heading towards the other-worldly dimension
through the noises of redemption.
In the stillness and pulling apart
of this edging hour,
come, let’s leave below us the dark and misty bottom,
the murmurs drowning us – and from the last hilltop in the sun
picturing freedom with our signs in the wind
let’s call out after the traveling triangle.

Echinocțiu de toamnă

Vino, să ieșim dintre aceste ziduri,
de sub arcade ce apasă,
din inelul cu-nvechite turnuri, al cetății,
din ceața ce pe poduri de metal se lasă.
Vino pe deal, pe cel din urmă-n soare,
unde-un trecut de slavă cu suflare lentă
sub pietre doarme,
să strigăm de-acolo după păsările călătoare.
Să strigăm precum obișnuiesc copiii între jocuri,
cari fără-a ști ce strigă
își rostesc pin chiote extazul efemer
pentru cele ce au loc în cer.

Înduplecați de soartă,
nouă înșine străini, cu patria pe umeri – moartă,
noi am văzut, ce-i drept, de-atâtea ori,
că-ntraripatele puteri, răzbind prin nori,
orbite de o țintă depărtată
ne iau văzduhul prin tangentă doar – ca o săgeată –
și nu mai prind de jos din țări nici fluturări
de semne și nici veste.
Vino totuși să strigăm de-acolo de pe creste,
să strigăm după cocorii care pleacă
și-n vuietul de mântuire
o țin către limanul dincolo de fire.
În cumpăna și-n sfâșierea
acestui ceas prejumuitor,
vino, străfundul neguros, rumoarea ce ne-neacă
să le lăsăm sub noi – și de pe dealul cel din urmă
cu semne-nchipuind în vânturi libertatea
să strigăm după triunghiul călător.

[1950-1951]

Where a Song Exists

If a god sings, the way it happens sometimes,
he doesn’t touch with his fingers only the lyre.
He melts his entire being in the wind. Little by little
he scatters himself under the heaven’s sapphire.

Having lost his figure as well as his shadow-face,
solely a breeze, disappearing
almost like a flower’s scent, he bestows
charming winds upon the silver strings.

Where a song exists, there is loss too,
sweet loss of self, heavenly.
But the one who listens to it takes up a lively shape,
within the gradually full harmony
a lily, a menhir, a temple he can be.

Unde un cântec este

Un zeu de cântă, cum se-ntâmplă câteodat’
n-atinge doar cu degetele-o liră.
El își destramă-n vânt ființa toată. Rând
Pe rând sub crug albastru se resfiră.

Nemaiavând figură, și nici umbră-chip,
o adiere numai, și pierind
aproape ca mireasma floarei, vraje-vânt
el trece peste coardele de-argint.

Unde un cântec este, e și pierdere,
zeiască, dulce pierdere de sine.
Dar cel ce-ascultă dobândește viu contur,
în armoniile treptat depline
un templu, un menhir sau crin devine.

[1953]

Bibliografie:
Blaga, Lucian, Opera poetică, București, ed. Humanitas, 1995.

Încântare, poezie de Lucian Blaga, traducerea mea

Fascination

My Burzenland lady, a light
I am, and a wound and a heart

I’d send you a letter to see
How poison with such joy and glee

Inside my wine cup now they blend,
My lady from far Burzenland.

From dreams that arise at dawn hours
I surely would send you black flowers

If I didn’t fear you’d show up
My gift, within everyone’s grasp

So be it, just hiding in shadows.
Their wonder, so somber and plenteous

Will grow under whimsical star.
I’m light and a wound and a heart.

Cartier liber – poezie de Jacques Prévert

traducere: Octavian Soviany

Mi-am pus chipiul în colivie
şi am ieşit purtând pe cap
pasărea
Aşadar
nu mă saluţi
a întrebat comandantul
Nu
nu te salut
a răspuns pasărea
Bine
scuză-mă dar credeam că o să mă saluţi totuşi
a spus comandantul
Da îţi primesc scuzele oamenii se mai pot şi înşela
zise atunci pasărea

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)

varianta originală în franceză

Se observă cum Octavian Soviany acordă verbul cu persoana a doua singular, acel verb impersonal în limba franceză, o interpretare interesantă care explicitează faptul că pasărea răspunde în locul soldatului. Eu sînt de acord cu această interpretare la limită, fiindcă de fapt atunci cînd o persoană iese în afara regulilor,  ea utilizează verbe la modul impersonal ca o justificare, ca o garanție a dreptului de a cîrti. În momentul în care omul se identifică cu mai mulți, el are dreptul subînțeles să nu se comporte conform unui regulament.  Se simte mai în siguranță. De  fapt Prévert asta voia să spună. Este un dialog pe mai multe niveluri, în care pasărea ține locul soldatului ”răzvrătit” și reprezintă simbolic ordinea civilă, dincolo de ordinea militară. Alți traducători preferă să folosească varianta impersonală ”Nu, nu se mai salută” și eu sînt de acord și cu aceștia, fiindcă se subînțelege de ce e folosit verbul la modul impersonal. Poezia lui Soviany este mai directă, mai obraznică, o autoafirmare fără a te ascunde după fustele mamei. Cu aceeași expresie a revoltei fățișe, Soviany folosește persoana a doua singular și evită pronumele de politețe din varianta originală, ceea ce este în acord cu perceperea dialogului între militari în limba română. Mai brutal și mai direct, fără fasoane. Orice traducător trebuie să țină cont de specificul cultural și lingvistic al momentului din ambele țări înainte de a traduce mot-à-mot ceea ce vrea să traducă. O traducere este o adaptare, este o transpunere.

Prévert tradus de Octavian Soviany

Barbara, poezie de Jacques Prévert

traducere de Cristina-Monica Moldoveanu

Aminteşte-ţi Barbara
Ploua încontinuu în Brest în ziua aceea
Şi tu mergeai zâmbind
Plină de bucurie strălucitoare şiroind de apă
Prin ploaie
Aminteşte-ţi Barbara
Ploua încontinuu în Brest
Şi-ai apărut în faţa mea pe strada Siam
Tu zâmbeai
Şi eu la fel
Aminteşte-ţi Barbara
Eu nu te cunoşteam
Tu nu mă cunoşteai
Aminteşte-ţi
Aminteşte-ţi totuşi ziua aceea
Nu uita
Un bărbat se adăpostea lângă o poartă
Şi te-a strigat
Barbara
Şi tu ai alergat prin ploaie spre el
Şiroind de apă strălucitoare plină de bucurie
Şi te-ai aruncat în braţele lui
Aminteşte-ţi acest lucru Barbara
Şi nu te supăra că te tutuiesc
Eu le spun tu celor care-mi sunt dragi
Chiar dacă nu i-am văzut decât o dată
Eu le spun tu celor care se iubesc
Chiar dacă nu îi cunosc
Aminteşte-ţi Barbara
Nu uita
Ploaia aceea înţeleaptă şi fericită
Pe chipul tău fericit
În acel oraş fericit
Ploaia aceea peste mare
Peste depozitul de muniţii
Peste vaporul din Ouessant
O Barbara
Ce stupid e războiul
Oare ce s-a întâmplat cu tine
În această ploaie de fier
De foc de oţel de sânge
Şi cel care te strângea în braţe
Cu tandreţe
Oare e mort dispărut sau încă viu
O Barbara
Plouă încontinuu în Brest
Aşa cum ploua şi atunci
Dar acum e altfel şi totul e în ruină
E o ploaie de doliu groaznică şi tristă
Nici măcar acea furtună
De fier de oţel de sânge
Sunt doar nori
Nori care se destramă
Leşuri de câini care dispar
Plutind peste Brest
Şi vor putrezi departe
La mare depărtare de Brest
Din care nu mai rămâne nimic

640px-brest_-_le_chateau_-_pa00089847_-_011

Castelul din Brest, distrus de bombardamente în al doilea război mondial și apoi refăcut

By Thesupermat – Own work, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=21832597

 

Solitudine, poezie de Jules Supervielle

traducere: Cristina-Monica Moldoveanu

Om rătăcit printre secole,
Vei găsi tu vreodată un contemporan?
Şi acela care înaintează în spatele cactuşilor înalţi,
Oare nu are vîrsta sîngelui tău care coboară din munţii săi,
Oare nu cunoaşte rîurile unde se scaldă privirea ta
Dar și cum poţi descoperi cifrul unei minţi care tăinuieşte?
Ah! tu ai fi iubit atît de mult oamenii epocii tale
Şi ţi-ar fi plăcut să ţii în braţe un copil care rîde din acel timp!
Dar pe acest versant al Spaţiului
Toate chipurile fug de tine ca apa şi nisipul
Tu ignori ceea ce cunosc pînă şi insectele, picăturile de apă,
Pentru ele e de la sine înțeles cui vorbesc sau cui murmură,
Dar, în lipsa unui chip,
Stelele înţeleg limba ta
Şi, dintr-o clipă-n alta, obişnuite cu distanţele,
Îţi urmează gîndirea, îi furnizează cuvinte,
E suficient să asculţi cînd ochii sînt închişi.
O! ştiu, ştiu bine că ai fi preferat
Să fii înţeles de ziua numită astăzi
Datorită sincerităţii şi aparenţei asemănătoare
Şi de către cei care îşi spun pe Pămînt semenii tăi
Deoarece ei nu au, pentru a se exprima din adîncul anilor lor lumină,
Decât pîlpîirea unei inimi
Nedesluşită de ceilalţi oameni.