Cartier liber – poezie de Jacques Prévert

traducere: Octavian Soviany

Mi-am pus chipiul în colivie
şi am ieşit purtând pe cap
pasărea
Aşadar
nu mă saluţi
a întrebat comandantul
Nu
nu te salut
a răspuns pasărea
Bine
scuză-mă dar credeam că o să mă saluţi totuşi
a spus comandantul
Da îţi primesc scuzele oamenii se mai pot şi înşela
zise atunci pasărea

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)

varianta originală în franceză

Se observă cum Octavian Soviany acordă verbul cu persoana a doua singular, acel verb impersonal în limba franceză, o interpretare interesantă care explicitează faptul că pasărea răspunde în locul soldatului. Eu sînt de acord cu această interpretare la limită, fiindcă de fapt atunci cînd o persoană iese în afara regulilor,  ea utilizează verbe la modul impersonal ca o justificare, ca o garanție a dreptului de a cîrti. În momentul în care omul se identifică cu mai mulți, el are dreptul subînțeles să nu se comporte conform unui regulament.  Se simte mai în siguranță. De  fapt Prévert asta voia să spună. Este un dialog pe mai multe niveluri, în care pasărea ține locul soldatului ”răzvrătit” și reprezintă simbolic ordinea civilă, dincolo de ordinea militară. Alți traducători preferă să folosească varianta impersonală ”Nu, nu se mai salută” și eu sînt de acord și cu aceștia, fiindcă se subînțelege de ce e folosit verbul la modul impersonal. Poezia lui Soviany este mai directă, mai obraznică, o autoafirmare fără a te ascunde după fustele mamei. Cu aceeași expresie a revoltei fățișe, Soviany folosește persoana a doua singular și evită pronumele de politețe din varianta originală, ceea ce este în acord cu perceperea dialogului între militari în limba română. Mai brutal și mai direct, fără fasoane. Orice traducător trebuie să țină cont de specificul cultural și lingvistic al momentului din ambele țări înainte de a traduce mot-à-mot ceea ce vrea să traducă. O traducere este o adaptare, este o transpunere.

Prévert tradus de Octavian Soviany

Cariatidă

Este o poveste adevărată în parte, o poezie scrisă de mine mai demult, printre primele mele poezii:

Cînd eram mică am sculptat în cretă
trupul unei fete.
Pe tablă copii scriau
ecuații matematice perfecte.
Am ascuns păpușa în buzunar,
jucînd șotronul
peste umbra unui mesteacăn subțire.

Zăpezile au acoperit ferestrele școlii,
crengile bătrîne argintii
s-au aplecat din nou,
liniile albe au fost șterse…

Statueta mea mică a rămas la fel,
sprijinind, pe un raft cu cărți,
cîteva fotografii îngălbenite.

Acest poem mic, tradus de mine în engleză, a fost remarcat de o artistă sculptor din SUA,  Virginia Maksymowicz, care a creat o instalație sculpturală cu versurile mele închise în cinci cărți sculptate și așezate pe stîlpi:

Instalație sculpturală