Am uitat, dar cred că mă chema Eva

 

Ședeam singură pe o bancă
în orașul cu suflete pustii și case care putrezesc de vii,
îmbrăcată prea bine pentru o cerșetoare
și prea sobru pentru un clovn,
în orașul fără milă sau aduceri-aminte
unde actorii încă joacă tragedii seculare,
nesimțiți și reci,
așa cum se cade pentru orice maestru
care nu-și judecă adepții.

Ici-colo cădea cîte o mînă, cîte un picior,
mai flutura vreo fustă roșie,
preoții acopereau cu sutana lor copiii,
se numărau apocalipsele și copacii care se uscau peste noapte.

După ce am murit fără voie,
după ce nu mai puteam lupta pentru bucuria vieții celorlalți,
după ce nu ne mai puteam bucura la gîndul fericirii altora
și nu mai eram ochii și urechile lui Dumnezeu
și nu mai eram înfrățiți cu iarba plină de miresme de sîn de fecioară,

ne-am trezit fericiți că existăm
pentru ca pămîntul unde ieri și azi vorbesc din fuse orare diferite
să rămînă rotund în atlasele școlare,
o clipă de echilibru a eternității,
fiindcă eternitatea e necesar să existe dincolo de oameni.

După ce am înviat fără voie
ședeam singură pe o bancă
între oameni care uitau mereu de cîte ori au murit,
mă gîndeam ce privilegiu e să știu că totul e frumos
și mai ales o frunză prin care răzbate soarele
cît timp e crudă înainte să îngălbenească,
cu nervuri tot mai subțiri și celule descifrate la microscop
atît de magnific construite și simetrice și egale,
acea frunză care va să cadă,
în lumea în care zeul nu va fi nicicînd cunoscut de oameni
sau omul nicicînd cunoscut de zei.

 

Închipuire

Nu există întrebări, există numai răspunsuri.
A plouat din cer și grădinarul a aruncat aceleași semințe
iar la anul le va arunca din nou
să răscolească lumea din adîncuri.
Cerul nu mai are porți, cerul a coborît pe pămînt.
Toate amintirile oamenilor au prins viață,
sămînță din sămînță, verde adevărat din verde adevărat.
Ochii tinerilor sînt obosiți, prin ei au trecut milenii de războaie
și mii de răstigniri de cînd și-au trăit prima moarte
prin propria lor naștere,
iar eu zburasem prea demult ca ei să mă înțeleagă.

Iau aparatul foto oriunde merg, ca să țin minte răsăritul și apusul.
Sînt un om trist care ține în mîini ochii altora
și chiar și pe ai mei cîteodată.
Visez la vremea cînd vor fi înregistrate pe suport biomagnetic
mirosurile ierburilor și senzația de mătase a frunzelor fragede,
gustul strugurilor și căldura pîinii coapte.
Cît de păgubită și seacă va fi lumea, mă gîndesc eu,
și cît de frumoasă e viața așa cum o știm,
cînd încă e loc pentru ceea ce nu știm.
Nu există întrebări, există numai răspunsuri,
din nou și din nou,
acolo jos, în inima mea și a voastră,
crește o lumină.
Tăcere: crește un copil.

Ore și hore

Cuțit ruginit ars de foc pe brazdă de trup fără noroc.
Ne pocăim în numele iubirii, ne închinăm pînă la pămînt, precum liliacul înflorit în miez de iarnă, încît nu se știe ce e zăpadă și ce e floare și fiecare clipită e atît de importantă încît ceasurile noastre de mînă o iau razna.

Ascunsă sub tîmpla mea trează o singură stea mai veghează.
Și Dumnezeu ne apleacă tuturor capetele, așa cum se apleacă floarea-soarelui cînd miezul ei se întunecă. Ne îmbunează albăstrind cerul din ochii pruncilor.

Sub cerul pustiu de chipuri lumești păianjenii țes povești îngerești.
Ploaie de toamnă, ropot și clopot, parfum de prună vînătă adus de vînt. Lumea se desprinde cu totul de noi, precum nisipul uscat cade de pe trup la marginea mării. Cercul lunii alunecă printre cețuri, din vis în vis.

Prin sfînta treime a veacului meu doar ochiului negru îi spun Dumnezeu.
Dormim. Numai cînd focul picotește răsare grîul.

Gardienii

Prea obosită ca să pot adormi către zori, mă trezesc
speriată de propriile vise, cînd camionul de gunoi

ajunge în curtea din spate. Acești bărbați care adună
totul cu mănuși, pielea lor bronzată și tăbăcită.

Ei sînt frații mei vitregi deoarece simt lucrurile
pe care le-am simțit ieri, sînt gardienii memoriei mele.

Parfumul brazilor de Crăciun abandonați încă vii.
Cojile de portocală și alte indulgențe ale vieții.

Prea multe mucuri de țigări atinse doar de două ori:
odată cînd mi-am amintit ceva prea frumos,

și încă o dată cînd am încercat să uit acel lucru.
Este acel ceva care se zbate în colțul sufletului,

țipînd: asta e viața ta, trăiește-o odată!
Este vuietul iernii care îndoaie copacii.

 

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)

 

 

Umbra încîntătoare a femeii

În casa păpuşilor madona are cozile de aur împletite. Nu a văzut niciodată un curcubeu. Norii sunt mai departe ca soarele, spărgătorul de nuci trăieşte, albă ca zăpada rămâne tot albă în racla ei, toate păpuşile prind viaţă când se întoarce cheia cea mare în pendula veche.

În valea plângerii madona are pântecul rotund. Ţine cu greu luna plină pe cer. Toţi o ating cu vârful degetelor, toți poftesc smochine verzi, plouă cu lacrimi de cireş amar. Oamenii pătimesc să o înalţe deasupra peste arborii umbrelă din savana uscată. Moartea ţopăie ca un cangur cu pământul întreg în marsupiu. Madona păşeşte ca o caneforă pe drumul sacrificiului, cu soarele pe cap. Madona nu a învăţat încă cine e mai greu: pământul, soarele, ori luna din pântecul ei.

Madona e o femeie trecută prin viaţă. Îşi spune poveştile la gura sobei în odaia cu toţi cei dragi rămaşi tablou în icoane, cu aurele luminând precum jeraticul. Vorbele ei sunt sângele viu din izvorul cu cruce înnegrită. Cuvântul lui Dumnezeu nu îngheaţă niciodată pe limba fiecărui copil, moştenită din tată-n fiu. Doar morţii tac şi se împart fiecăruia fără deosebire de neam, fie rai, fie iad. Preotul trage linia cadastrului la ultima împărtăşanie.

Pe fruntea madonei mirul e rece. O altă păpuşă a prins viaţă.

trd

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)

Lumea care am fost

Și iată cum trăim: ne pune Dumnezeu mîna în cap.
Ne face calzi și buni, ca să împărțim cu alții zborul și mersul pe ape,
să hrănim veacurile ce vor veni prin dicționarele îngropate în noi.

De ce această ceașcă de cafea își amintește de mine și
are același clinchet chiar și după ce l-am uitat?
Dar trunchiul gros al stejarului de lîngă drum, de ce mă cunoaște?
Dar  Mona Lisa  și coloana infinitului a lui Brâncuși?
Și stelele, Doamne, pînă cînd își vor aminti de mine?

Lumea întreagă ne trăiește viața, la fel cum arheologii ating și numesc
obiectele din morminte străvechi, iar noi ne strecurăm moi și calzi
printre cele vii și cele moarte care se țin scai de inima noastră.

Răstimp învățăm să ne scriem numele în palmă ca să îl ținem minte
și să îl înțelegem, învățăm rădăcinile de leac, noi cei care am plecat
dintr-o singură rădăcină; iar numele nostru nu va apărea din nou
pînă cînd ceilalți nu îl vor fi uitat.

Răstimp focul din noi înșine fuge zilnic precum lumina fuge de la soare…
departe prin sîngele nostru către lume, trecînd prin piele și oase și carne,
naște pui vii și calzi, tot de la Dumnezeu citire.
Trăiește-mă și pe mine Doamne.

19568999780_95052d256d_o

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)

 

Memini meminisse

În ziua aceeea am intrat la mort. După datină, oglinda era acoperită. Dar, mă gândeam eu, sunt atâtea oglinzi neacoperite în încăpere: ochii celor care stau de priveghi sunt deschişi şi în fiecare ochi se oglindesc şi ochii vecinilor. Câteodată o lacrimă oglindeşte şi ea lumânarea de veghe. Oglinzile nu au sfârşit, cresc una din cealaltă, ca fântânile adânci în adâncul fântânilor. Celelalte lucruri au un cadru bine delimitat în spaţiu – există un capăt al ploii, un capăt al vocii mele sau al auzului celui care mă poate asculta. Dacă oamenii voiau să astupe toate oglinzile, trebuiau să intre acolo cu ochii legaţi.

Ce este timpul? Are timpul vreo graniţă cum au toate celelalte? Cât timp îi trebuie luminii să treacă de la ochiul meu până la oglindă şi înapoi? Este ceea ce văd eu trecutul sau viitorul? Exist oare, sau exist numai în măsura în care simţurile mele sunt procesate şi ele într-un timp oarecare de maşinăria creierului meu? Oamenii ori sparg oglinzile ori sparg timpul în bucăţele care au ecou precum tic-tacul pendulei în auzul nostru ori în simţul tactil, pentru cei care nu aud. Dar mortul, care nu mai simte nimic, există oare doar în memoria celor vii? Se spune că simțul auzului e ultimul simț pe care omul îl pierde înainte de a fi părtaș, prin moarte, la nemurire. Oare viaţa noastră e doar memini meminisse? Şi este memoria însăşi tot o oglindă? În creier există Cornul lui Amon, cu rol important în consolidarea informaţiilor în memorie. Denumirea pleacă de la zeul-soare Amun-Ra, identificat ulterior cu Zeus la greci, deci una din sursele antice ale unei viziuni implicit monoteiste, în care ceilalţi zei erau simple manifestări ale zeului suprem. De când apărem în viaţa embrionară suntem prizonierii memoriei veacurilor, deoarece embrionul uman parcurge în evoluţie etape similare cu cele parcurse de alte vieţuitoare, de la amfibieni la primate.

Între timp, oamenii se strâng în jurul mortului şi se prind unii de alţii cântând veşnica pomenire. Este cercul simţirii celor vii lângă cel care a plecat, cercul inimilor care pompează sânge cald, cercul care încă pulsează. Eu cred că veşnicia există şi momentul este doar o iluzie.

Resurecție

În vremea mea mi-am privit și eu mîinile și am înțeles:
semăn cu mama.
Din încheieturi mi se scurge viața și prin vîrful degetelor se întoarce în sine,
în funcție de anotimp. Jonglez cu viața, o dau și o primesc.
Fie că le așez una lîngă alta în rugă, fie că le lipesc de lutul gol,
tot ca ea sînt și eu.

Nu demult mi-a murit Yorick – era blînd și supus în mîinile lui Hamlet
și tot el mă privea de lîngă oglinda Mariei din Magdala.
Din fumul țigărilor îmi apăreau printre degete mici păianjeni negri
pe care îi striveam rînd pe rînd…
dar azi înviaseră cu toții și țopăiau triști pe dușumeaua murdară.
Nu știam că pînă și ei învie.

Acum îi vorbesc fiului lui Yorick, în timp ce prin pulsul din degetele mele
încă mai trece soarele de ieri către mîine:
și tu preabunule semeni cu tatăl tău.

georges_de_la_tour_-_magdalen_of_night_light_-_wga12337

(Georges de La Tour – Magdalena și flacăra fumegînd, c.1640)