Făpturi de lumină

Motto: Mire-te, dezmire-te. (Lucian Blaga)

Și iată-ne cu toții în acest lumen mundi, iată-ne, spre mirarea și minunarea noastră, supuși creșterii și decăderii, repausului aparent și veșnicei transformări a lumii… Călătorim ani-lumină prin observarea lucrurilor și ne încântă simțurile care mereu se adaptează la mediu, și vedem totul ca și cum lumea ar fi fost creată prin frângerea luminii albe, la trecerea ei printr-o prismă, așa precum mănunchiul de culori ale curcubeului ar fi fost primordial legat laolaltă și apoi desfăcut printr-o frângere abruptă între roșu și violet – astfel Dumnezeu creat-a poate lumea și rosturile ei. Dintr-o ființă de lumină primordială, și apoi din frângerea ei, s-a ajuns la diferențierea spectrografică a tuturor nuanțelor culorilor și a fost pusă baza ontologică a lumii tranziente a simțurilor noastre.

Mulți mistici au gândit despre interacțiunea omului cu lumina. Știm cum culorile depind de formula chimică a feluritelor substanțe. Știm că sfinții și Dumnezeu aveau aure, iar limba, generoasă ca întotdeauna, ne oferă cuvinte meșteșugite care ne ajută să circulăm pe firele cu sinapse și procesări informaționale. (De exemplu lumen – lumină – lume.) Dumnezeu, în prima parte a Genezei, oferă curcubeul oamenilor, după potop, drept chezășie a legământului dintre ei și divinitate.
În Evanghelia după Ioan se menționează:

*Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.

*În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.

*Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.

Ca oameni, suntem făpturi bio-electro-magnetice, în măsura în care, fiind în viață, avem potențiale de acțiune și de de repaus măsurabile pe membranele celulelor noastre nervoase, miocardice, musculare etc. Viața înseamnă și electricitate, iar electricitatea e canalizată în organismul nostru prin diverse mecanisme, inclusiv prin comenzi verbale. Circulăm astfel zilnic pe firele unei rețele imense, unde există și cuvântătoare și necuvântătoare, și oameni treji și oameni adormiți. Dar ce este această alcătuire a minții noastre, astfel încât oglindim în noi, așa-zis pe scoarța cerebrală, lumea din exteriorul nostru? Cum se face viață, cum se face lumină în noi înșine? Cum putem fi alcătuiți și din ”spirit” și din ”materie”? Ce este spiritul, înțeles ca miez al vieții, cel de viață dătător duh?

Problemele care țin spirit au fost atinse și studiate atât de filosofie, cât și de teologie și de științele ”pozitive”, prin instrumentarul lor propriu. Misticii au vorbit adesea despre lumină. Unii oameni au fost martori ai unor fenomene de natură paranormală legate de lumină.
Lumina este haina sfinților. Din păcate, sfinții au fost mereu martirizați, încât ne întrebăm care este natura lor specifică – lumina ori suferința. Lumina e asociată cu puritatea și culoarea alb. Lumina face să danseze lumea și să se învârtă, prin diverse fenomene de inducție electromagnetică. Prin laser și diverse alte forme de lumină, oamenii folosesc internetul, ascultă muzică înregistrată pe CDuri, memorează diverse lucruri pe diverse suporturi materiale. În lumea virtuală, a gândirii omului, se procesează, se transmit și se memorează informații variate, în formaturi diverse, pe internet. Tot prin unde electromagnetice se transmit ”emisiuni” la radio și la televizor.

În ceea ce unii antici numeau ”eter” se întretaie felurite surse de energie electromagnetică și de lumină. Lumina se răsfrânge prin diverse lentile sau prisme și alunecă de pe diverse oglinzi. Întreaga lume vibrează de lumină. Se consideră și azi că lumina are natură duală – atât undă, cât și corpusculi – adică fotoni. Lumina nu poate fi întrutotul îmblânzită, astfel încât să se comporte exclusiv ca o undă, ci are și o natură corpusculară, ceea ce o corporalizează în reprezentarea pe care o avem despre ea.

Adesea am văzut că unele reacții chimice au nevoie de condiții specifice pentru a avea loc – unele au nevoie de întuneric, altele de lumină. Lumina e un fel de catalizator sau inițiator al reacției chimice respective. Noi putem citi CDuri cu ajutorul unei aparaturi complicate, pe care nu toți utilizatorii o înțeleg, dar nu ne punem problema dacă Dumnezeu însuși nu ne citește de la sine, așa precum într-un sistem logic organizat unele lucruri sunt citite, adică oglindite de altele, iar acestea înseși sunt și ele citite de altele. În interorul trupului nostru se petrec reacții chimice esențiale vieții – iar lumina care scapără în noi are rolul unui fel de revers transcriptază sau unui ARN mesager în biochimia celulelor noastre. Totul se oglindește, se citește, iar spirala de ADN se reface prin replicare – adică se creează o replică, un negativ, prin intermediul unui mesager, ca și cum am obține o matriță în modul în care se tipăreau odinioară cărțile sau ziarele. Această operație de imprimare s-a simplificat prin apariția rețelelor de calculatoare, fiind acum vorba de o imprimare instantanee în memoria oamenilor, o oglindire directă în eterul care ne este mediu (”comun”, înconjurător) – adică placă de bază comună pentru oamenii care comunică între ei.

Fiind adepta unor orientări de gândire idealiste și raționaliste, consider că, în ultimă instanță, nu putem renunța la dreptul de copyright al omului viu, chiar dacă multe lucruri pot fi create de roboți, cărora tot oamenii le-au dat comenzile și programul necesar. Pentru ca unele lucruri să funcționeze, este necesar să existe o memorie ”vie”, nefiind suficientă memorarea pe suporturi ultrarezistente și durabile. Consider că o lume în care calcultoarele să funcționeze la infinit în gol e posibilă doar în coșmare SF de doi bani.

Substratul pe care îl imprimă și îl citește lumina trebuie să aibă proprietatea de plasticitate și aceasta o are creierul viu, și al omului cu predilecție. În întregul univers există infinit de multe combinații posibile de elemente și ele sunt mereu în transformare. Aceste subsisteme au proprietatea de a se oglindi și a de a oglindi la rîndul lor. Acest complicat sistem de reflecție sau reflexie (cuvinte cu același sens) este una din proprietățile de bază ale eco-sistemului nostru. Chiar și limba ne arată adevărul în mod logic. Sunetele, ca și lumina, se oglindesc și ele, iar simțul pipăitului ne oferă oglinda lumii din apropiere.
Lumina facilitează toate circuitele și oglindirile neuropsihice, inclusiv cele strict materiale, de hard-core.
Am introdus așadar trei instanțe de gândire:

*Universul ca oglindă – prin natura luminii care ne bate în geamul conștiinței și a celei care apare pe cer sau lângă foc.

*Lumea ca imitare și oglindire activă – toate fenomenele de mimesis, atât în natură, cât și în cultura și civilizația omenească – caleidoscop de culori și lumină.

*Oglinda ca prim stadiu și substrat temporar al proceselor mnezice, de memorare voluntară sau involuntară.

Așadar trăim într-o lume miraculoasă, mirabolantă, mirabilă – în care și mirabilele semințe sunt oglindiri în prototipul genetic ale întregului organism reprezentat de ele. Rădăcina mir- apare și în cuvintele mirror (oglindă), sau în verbul francez mirer (a oglindi), inclusiv în românescul mir, uns pe fruntea mirilor și a credincioșilor, căci și aceste paronimii și asocieri lingvistice globalizante sunt caracteristice epocii noastre și ne revelează adevărul despre noi înșine, ca oameni.
Ochii sunt oglinda sufletului – spune o vorbă binecunoscută. Nu are rost să explic această zicală – prezentă în cultura mai multor popoare. Sufletul este viața, iar viața se oglindește pe sine pentru a se perpetua.

Moara cu vorbe, partea a treia

Să executăm un mic exercițiu intelectual – o întoarcere pe cale etimologică în rețeaua de sensuri și forme lingvistice ale poeziei lui Lucian Blaga.

Ne amintim că mama gemenilor care au întemeiat cetatea eternă, Romulus și Remus, se numea Rhea Silva, femeie cu nume de ”pădure” și tatăl acelor doi frați era însuși zeul Marte. Un salt mare peste timp și ne aflăm în Transilvania noastră, tărâmul de dincolo de pădure.
Într-una dintre poeziile sale, Blaga mărturisește că este om de pădure și că îi place frunza. Blaga este, printre altele, un om cu obârșie transilvăneană. Prin urmare, în creuzetul unde se limpezește lamura lingvistică a poeziei lui, întâlnim un strat fecund de cuvinte cu circulație regională sau locală. Blaga însuși menționează în Hronicul și cântecul vârstelor că vorba dodoloț se folosea în satul lui pentru a desemna adjectivul rotund. Un ușor zâmbet ne poate umbri chipul amintindu-ne de cuvintele care ne amuzau sau ne fascinau în copilărie în povești cu motive și discursuri populare sau în vorba bunicilor, dacă aveam bunici prin sate dincolo de munți, în Ardeal.

În ce privește poezia lui Blaga, mă opresc acum asupra unui sufix buclucaș – anume ”iște”. Cuvintele care alcătuiesc grupul de vorbe – în cazul liricii lui Blaga substantive – nu sunt multe și pot trezi o stare de stranietate și o bucurie greu de înțeles, poate și ușor amuzament. Motivele sunt diverse, legate de inserția acestor cuvinte în lexicul românesc ca întreg și în lexicul blagian în particular. Totodată contează și inserția acestor vorbe în rețele morfologice și semantice mai largi. De pildă, într-o țară vecină, Ungaria, a cărei limbă este înrudită cu mai puține limbi ale Europei, Dumnezeu este desemnat prin cuvântul Isten, foarte aproape deci de acest sufix românesc.

La prima vedere, într-un periplu poetic blagian întâlnim adesea aceste cuvinte, deoarece, ieșind în evidență prin format, ele par să aibă o mai mare pondere. Această pondere este de natură emoțională mai degrabă. Aceste vorbe exprimă mai mereu locuri, desemnează spațiul blagian, anume natura atotcuprinzătoare, în care ne amintim de Dumnezeu mereu, dar mai ales de prezența sa ubicuă în mijlocul naturii.

Astfel întâlnim pe ici pe colo iniști (loc de creștere a inului, ca și cânepiștile), miriști, pajiști, ariniști, rariști, zariști, jariști, grădiști, capiști. Capiștea la Blaga este tot locul sacru, dar prăbușit, al venerării zeilor păgâni, cărora poetul le deplânge soarta, dar crede că ei încă trăiesc, fără a mai fi venerați.
În aceste vremuri de restriște ne putem aminti și de alte cuvinte care se leagă de originea daco-romană a poporului nostru de care pomeneam la început – cum ar fi grădiște (vezi Grădiștea Muncelului), săliște (vezi orașul Săliște) ori braniște.

Astfel, pe acest ax morfologic și logic al etimologiei mai trebuie să amintim și cuvinte mai simple cum ar fi păduriște sau oiște – ultimul nefiind derivat prin intermediul sufixului, ci originar în limba bulgară, conform dicționarului.
Iată că și sensul se atașează firesc și simplu de forma cuvântului, fiindcă atât rariște, cât și braniște și păduriște, dar și celelalte se referă la lucruri rarefiate, rare. În afara cuvintelor formate prin sufixare, celelalte se spune că sunt originare în limba bulgară sau în slava veche. Este posibil să existe o legătură indirectă sau directă cu acele cuvinte bulgărești.

Dar, peste toate aceste neliniști și rarefieri ale toposului, se așterne uitarea și liniștea, cea atât de cântată de poetul Lucian Blaga. ”E-atâta liniște în jur…” spune el. Acest cuvânt atopic reprezintă totuși o imagine topică a sunetului – rarefiat prin liniște. Așadar, menționăm că el e considerat a fi cu origine în limba latină, format prin adăugarea sufixului -iște. Posibil, dar atâta liniște a existat de veacuri, încât nu putem trasa cu certitudine drumul sinuos urmat de fiece silabă.