Horă

Ce umbră firavă i-e dată aripei
ce poartă albina prin vămile clipei!
Din lună-răsare,
din toate și toți, din neamuri de hoți
și soarele tot coborît într-o floare …
ce iute sărut dintr-o zare în alta
o cheamă să vină, bulz de lumină?

Cu stoluri de gîze, cu stoluri de nori,
ștergare de sori,
așa-i pe cărare vîntul ce bate,
vad de păcate

Anunțuri

înainte să fim praful din lumină

istoria cuvintelor este istoria noastră
șopteau bibiliotecarii din scaunele lor înalte,
de pe scările lor spiralate, din lemn vechi și închis la culoare,
ca dintr-un amvon
unde arar vorbește praful strîns în fuioare de raze
în labirintul de lambriuri și balustrade

enumerarea de origini și sfîrșituri ale cuvintelor în dicționare etimologice,
încercînd să dea un sens cuvîntului religie și cuvîntului respirație
și explicațiile savante privind tușele de culoare ale lui Da Vinci
în pictura fecioarei între stînci,
culturile asiatice străvechi și continentele care nu mai pot fi descoperite
odată cu dialogul dintre civilizații,
rîndurile privitoare la soteriologia din Cur deus homo
și istoria tapiseriilor flamande în secolele 16-17,
cuvintele strivite precum un fluture în cămașa unei cărți

peste grămezi de grîu și fîn în hambar
două trupuri de miri cu nimbul limpede se iubeau,
ocoliți de lumină, atingîndu-se doar cu degetele,
aurii și tineri

 

Libertate

oamenii au cîteodată carnea de lumină,
numai arar Dumnezeu-medicul vede prin sîngele lor,
și fiece strop e ochi, fiece glob de aer e orbită…
topindu-se precum cărările de nea,
ei iubesc cîteodată cîte doi,
uită despre pești și ochii verzi dintre ape și nori

pe lîngă gîze și fluturi, zboară și pleoapa mea prea aurie,
buzele de fecioară prea domoală,
pielea de iadă fără noroc,
cîntecul de libertate care încă mă îngenunche,
libertatea altora pentru care încă lupt, atunci cînd tac

Clasic

era mai simplu și mai frumos
printre coloane înalte, albe,
curat și simplu era gestul cu care plecam genele,
de parcă și umbrele erau mai curate și bune și limpezi…

floarea de regină a nopții și a lunii avea marginile
tăiate cu colțuri drepte și linii fără cusur,
niciodată o taină nu ne momea curiozitatea
și parcă spuneam da sau nu din toată inima

era frumos cum a fost o dată ca niciodată
nu devenea ar fi fost,
părerile nu aveau loc printre vorbe și cărți,
știam ce vrem să fie și numai vîntul șoptea vrute și nevrute,
răsfoind statui

Luna ca zmeura

povestea de dragoste dintre Greta și Pompiliu
era frumoasă și nesăbuită
mult mai puțin vizibilă în ochii lumii decît este, de obicei,
o poveste de dragoste.

ferestrele gării, patinoarul cu copii și fulare, trenurile pline de navetiști, parfumul ei de lăcrămioare și săpunul de măr verde, pernița de ace și bolduri, pixurile cu capac în formă de cap de ursuleț, ochii ei căprui deschis, cu tentă de coajă de portocală și ochii lui incredibil de verzi

era un singur moment când, paradoxal, Greta
nu se simțea păpușă mică – atunci cînd el o săruta în colțul buzelor.
Altminteri, el îi oferea batiste vechi din batist adevărat,
baloane legate cu sfoară,
bilete de papagal și omlete cu ciuperci.

Greta și felul ei de a duce furculița la gură în doi timpi, cu pauză la jumătatea gestului, luna roz ca spuma de zmeură în seara în care au fost la operă și au văzut Romeo și Julieta, și apoi s-au oprit la McDonald’s și Pompiliu a comandat două porții mari de salată grecească și luna aceea plină pe trei sferturi atîrna de marginea copertinei restaurantului

Greta nu îl cunoștea pe Pompiliu și l-a luat de soț,
după ce el a întrebat-o dacă mama ei ar fi de acord.

Între vieți

pesemne că odinioară, între vieți, îmi crescuseră falange lungi
din picuri de cerneală și tremur de arpegii
umblam ca șoapta unui vînt bătrîn ce-n joacă fură bemolii
din suspinul unei fete

se înseninau deodată clopotele a duminică și palid era cerul
ca un polog de grîu culcat de ploaie

pesemne că între vieți îmi creșteau mai galeșe genele
și tălpile ca literele cursive
mă duceau departe peste ghețuri

femeia și contrabasul

cu gîtul ei aplecat ca un semn de întrebare în limba spaniolă
șade la fereastră și crește arbori înalți din gene
și scoate ceasuri de buzunar de sub sîni ca un scamator
și fluturi de zăpadă colorați ca niște paiete și multe flori de gutui
din papucii de casă arăbești
stă numai cu perdeaua zburată de vînt, calmă și moale,
serioasă și tăcută de parcă ar fi fără haine

era undeva pe Champs-Élysées, ba nu, era la Kremlin,
sau poate în Piața Sfîntul Marcu, undeva cu mulți porumbei,
și semne de cretă albe și roșii, și peste voi se arunca o ploaie
torențială, încît vă era rușine în fața lui Dumnezeu, cădea cerul
odată cu amintirea declarațiilor de dragoste
ca niște înjurături între perne
tu dragul meu, tu draga mea,

ea tace de trei ore ca în orice zi de duminică
flămîndă și însetată, cu tîmpla strivind cerceveaua albastră,
cu vîntul și vopseaua scorojită căzută în părul ei,
se ridică de pe covorul persan întins pe perete țesută printre stele
zboară cu genunchii la piept
și mirosul acela de lemn cald și vechi în nări o doboară

primăvară

am stat odată lîngă inima unui copil
și am ascultat cum îi cresc oasele
ca o chiciură peste chiciură,
în lumea ca o apă luminată de corali

noaptea trupul lui era un cîntec frumos
scris într-o cheie necunoscută

din răsuflarea lui prindeau noroc și viață
lucrușoarele mici și mari
copiii desenați școlărește, fluturii cu aripi de dantelă,
avioane și mașinuțe albastre, cireșe gemene
și andrelele bunicii

departe în cîmpul deschis, mai aproape de cer
copilul învăța cît de greu e cuvîntul
și literele cum stau să pice de pe buze
cât de darnic sîngerează zmeura chiar dacă are ghimpi
și cât de puțin se teme grîul să devină aur

am ascultat cum creștea,
dar el auzea mai bine decît mine

optică

iubitul meu ține luna în buzunarul de la piept
ca pe-un monoclu
și când și-o pune peste ochiul drept mă fixează prin ea
crud, fără niciun resentiment,
încît se înalță cu o auroră peste mine

mai înalt decît norii, el crește ascuțit și adolescentin
pînă cînd eu mă ascund rușinată
că m-am lăsat atinsă de noaptea umbrei lui

acum când toate sînt de-o vîrstă visăm rar,
acum sîntem prea tineri să murim pe rînd

geneză

la început a fost Cuvîntul și Cuvîntul era Copil
și Copilul ținea în palma stîngă Calea Lactee
cu nori de stele și crîng de comete…
crescînd, l-au momit potop de libelule vii
și pajiști cu fluturi , iar peștii și păsările erau cusuți
pe fusta plină de culori a mamei

plăpîndă era lumea și mare lumina care
îl urma pas cu pas în jocul spre ființare și stră-ființare
și palma lui creștea, dezvăluind, rupte din colnic de cer,
munții și rîurile, cîmpiile și mările
în zilele Facerii sale,
cît timp Copilul mișca aerul cu palmele lui, rîzînd

și Bătrînul din ziua a 7-a e tot Copil
chiar dacă palma lui e mare cît tot pămîntul
ce-i scris, cu crăpături, în ea –
el abia își ține umbra firavă, proptită cu umerii
și în curînd ultima stea, străvezie parcă,
va luneca departe, din palma lui,
în cristelnița unui izvor