pianissimo

mîna unei femei este frumoasă
fiindcă ea are două mîini
cu una lasă soarele să intre în cămara
trupului ei, ca printr-o ușiță dintr-o ușă mare
dintr-un teatru magic
cu lumini roșii prin pereți străvezii

cu cealaltă mînă ea primește logodna cu sine însăși
cu o tristețe frumoasă
aduce soarele la pieptul ei
lîngă inima ei despre care se miră că e caldă
așa cum cred copii
că este pămîntul sub iarbă și piatră

și chiar dacă ar avea o singură mînă
chiar dacă ar ploua mult
ea s-ar spăla frumos pe sine în aceeași apă,
și apa ar dezbrăca-o de murdărie
ca pe o ușă albă

Anunțuri

poeții, deh

nu e simplu să crezi în cuvîntul tău
să-ți privești caligrafia ca pe un lucru frumos
concret, fie că zboară pe undeva, se transmite pe undeva
pînă cade netul
prin pămînt prin iarbă sură prin apă și aer cu aripi
și creiere de păsări și de animale marine
adică necunoscute
sau de oameni săraci sau erudiți frate
sau bolnavi și bătrîni pe banda rulantă soro
sau morți înțelepți dumnezeule
și memoria lor ancestrală sau curriculară

fie că prinde coajă la tipar ca pîinea
și e zgîriat de unghii și de pixuri cu autograf
altfel spus poetul X consumă reciclabil
este o persoană reciclabilă care alege o uniformă
din litere mereu la fel
și cuvinte universale
uneori cugetă prea mult despre inimă și despre dumnezeu

o uniformă cu diverse însemne
despre care crede că îl ferește de solipsism și inadecvare

antifeminism

doamnele mele
de ce v-ați lăsat masculinizate de bărbați
nu mă refer la berea consumată cot la cot cu ei
nici la volanul mașinii pipa păcii sau noi elemente chimice
descoperite
dar mă refer la pantaloni sutiene comfortabile
și tunsoare băiețească
pentru numele lui Dumnezeu
până și tenul și ochii nemachiate

știu ce veți răspunde
că bărbatul e cruce întreagă
că progresul omenirii nu poate fi încetinit
că într-o bună zi chipul din oglindă e altul
fie că ești albă ca zăpada fie că ești regina rea
dar pentru numele lui Dumnezeu
doar ei câștigă
nu dumneavoastră

femeie

desen: femeia-semafor

La noi în sat (pentru copii)

Mai din jos de Făgăraș,
Printre dealuri răsfirat,
Dar departe de oraș
Satul nostru-i așezat.

Dacă urci pe dealul mare,
Pe cărarea dintre vii,
Poți zări în depărtare
Curți și case și copii.

De acolo tot se vede:
Merele de vară-s coapte.
Și în luncă crește verde
Grâușorul nou de lapte.

La pășune o cireadă,
Bivoli, vaci și cățeluș,
Iar la buna în ogradă
Este-n grajd un vițeluș.

Azi mă duc trifoi să-i duc,
Poate că și lui îi place.
Stă acolo singur cuc,
Ar vrea și el să se joace.

15397018765_9c442575de_o

(desenul meu)

trebuie și să ningă

i-am spus că iubesc viața cu o patimă albastră
și oamenii cu o patimă cenușie

era un înger cu care mi-am dat întîlnire pe internet
într-o zi cu ninsoare infernală
stăteam într-o cafenea din pasaj
și îmi bătea inima
de fiecare dată cînd trecea tramvaiul
sorbeam cu înghițituri mici
și el mă privea respirînd prin fularul gros
fără să se miște
tăceam amîndoi

i-am spus că sînt singură
că nu am inimă să mă despart de el
că totuși cineva trebuie să achite nota de plată

a stat vreo oră privind dincolo de mine
nu a lăsat niciun ban
și a plecat fără o vorbă exact cînd s-a înseninat
de parcă știa

Flori de primăvară

(pentru copii)

Prin fereastra mea plină de culoare,
Lumea este astăzi ca un flutur mare.
Cerul tot e bleu, ca ochii păpușii
Care stă acuma în spatele ușii.

Două vrăbiuțe iarăși povestesc.
De cafea cu lapte, penele-și zburlesc.
Caramel sau bej, mie mi-e totuna,
Ciripesc de parcă s-ar certa într-una.

A-nflorit liliacul lângă poarta noastră
Forile-s lila și-am adus și-n glastră.
Nici verde, nici bleu, cred că e trucoaz
Perna mea micuță ce stă sub obraz.

Ce culoare-ți place ?, mama mă întreabă.
Eu îi spun că toate și mă-mbrac în grabă
Cu rochița verde ca iarba-n april.
Am greșit, iertare. Rochia e vernil.

ciuperci

(desen personal)

Anatomie

oare ce există înaintea durerii
ce stă pe cruce de-a-ndoaselea între inimă ficat şi stomac
cînd ceea ce este mai jos se umflă ca biscuitul în lapte
iar ceea ce e deasupra strigă
cum o fi strigat sfântul Petru
cruce întoarsă la temelia bisericii

oare ce dăinuie mai mult între cele patru puncte cardinale
din carne vie şi sânge albăstriu
înaintea durerii este pace şi după durere linişte
ori este invers
înaintea durerii este cuvântul şi după durere doar umbra
nemişcată neclintită impotentă ca un steag în bernă
ca prapurii mortului pe drumul spre ţintirim

fie să fie al tău omule cu inimă mare
bobul de orez în care am sculptat
o mânăstire albă

este viaţa de femeie de vârstă mijlocie
între lobul stâng şi cel drept al ficatului e un ligament rotund
precum cerceii de la botez
totul străluceşte ca aurul cămătarilor nu mai e timp pentru falsuri
se caută ce este viu
se toarnă o placă peste inimă ca peste un mormânt proaspăt

se numără globulele roşii se cântăreşte fierul din sânge
magnetul de la vamă nu mai recunoaşte nimic
prin mine călătoresc fete tinere cu geamantane grele
nici dinţii nu mai muşcă din plin
merele sunt haşurate cu lama cuţitului până îşi pierd gustul
iată sunt zeci de ani tocaţi mărunt

între toate lucrurile de la mijloc
jumătate din mine iartă şi cealaltă jumătate uită

desene: Cristina-Monica Moldoveanu, de la orele de anatomie, după atlas

Bagaje de mână

azi nu m-am mai întâlnit cu bărbatul de piatră/ el are ochi
de ceară nearsă de mulţi ani

viaţa e blândă când e soare/ merg în baston
pe trotuarul binecuvântat să fie neted cer prioritate/ desigur
iubito/ mi se răspunde
poate că sunt frumoasă/ că am brumă verde în privire

iată un înger negru îmblănit ca un câine vagabond
respirăm împreună
şi tare mă tem
că vine primăvara

(2013)

Statue-of-Valour-Brest-Fortress-Brest-Belarus-6.jpg

Cute_BlackDog_Flower_freecomputerdesktopwallpaper_1920

(Statuia eroismului, Brest, Bielorusia, clădită în 1971, sursa foto), cîinele – free images

Noiembrie pe scurt

ca un văl deșirat, de sfîrșit de brumar, dansează luminile  serii prin aburii gurilor de canalizare, prin ceață cad aripi, la răspîntii mor sori, o pasăre albă își urcă în cer, subțiri și fragile, ghearele gri,

cu pletele ude trei locatari de mansardă bat la uși de oțel în Numele Tatălui nostru, Amin

și cad vinovate zăpezi peste șine cînd prea trist îmi apare adesea totul, și despre mine, și despre tine, bat clopote negre în jos la răscruce, femei preafrumoase tac dacă plouă, privind pe fereastră,

cu umbra unui nor pe umăr povară, mă-ndrept înspre casă…

șoapte

cînd vîntul mugește dureri ostenite
amarul e vechi ca-ntr-o pivniță veche
pătrunză suflarea a inimii frunză
sub zeghea de brumă, mustind în cărare
cu focul ascuns pe sub crengi nepereche

mi-s ochii prea mici, din furnică m-am tras,
din veacuri de colb și cenușă de-un veac
și mie cu alții la fel mi-e ursita –
copilă cu gîndul de ac gămălie,
țepușă-n pălanul stupinei pustii,
din cearcănul meu cad doar raiuri uitate

și lemnul din trepte miroase a ploaie,
cresc roiuri de frunze, prinzînd stacojie
culoarea de strajă a șoaptei de noapte

în lotca de frunză, de ploaie zvîrlită,
paingul își duce beția spre moarte
prin filele vechi, țintirim de cuvinte,
ferestrele sparte privesc mai departe