Categorie: Poezii

inscripție

Motto:
Sunt sănătoși, dar vai
Acum nimic nu este ca-n acea zi de mai

și probabil că astfel am ajuns să avem capul de carton,
inima de carton
și toate organele și mușchii la fel
presate și degenerate

când plouă, ele absorb apa,
ca pe un principiu filozofic căzut în dizgrație,
ca pe orice adevăr pierdut la drum lung

suntem trup și suflet reciclabili

dar există unii care caută misterul nemuririi,
care cred că adevărul scris în piatră, pe hârtie, pe microcipuri
nu se perimează, nu se șterge, ca într-un chivot

ei au construit mausolee și alte clădiri bine respectate
și când vântul bate aprig ei uită și se pierd
de sine
ca un copac sau ca o casă care decad într-un an-doi
în mod inexplicabil

cineva spunea că numai ceea ce scriem în pomul viu, în omul viu
înseamnă totuși ceva

Periferice

suntem doar periferice
în colțul ochilor noștri sclipește un monitor lacrimogen și sentimental
pe buzele și limba noastră stau mici roboți care degustă dulceața vieții
în urechile noastre cresc boxe și microfoane wi-fi
suntem dotați cu senzori și antene și imprimante și tastaturi
ne dezgustă sau ne vrăjesc mirosuri fiindcă suntem și cuve și etuve de laborator
confirmăm periferic că suntem homunculi precum cel imaginat de Goethe
trăim în Empireu sau în bolgiile dantești

dar, Dumnezeule, suntem împreună și accelerăm particule subatomice sau fotoni
suntem și lumile lui Gulliver și recreăm aceleași povești, ca don Quijote
în viața noastră de periferice performante
și vedem lumea așa cum este fiindcă toți laolaltă o creăm
ne uzăm moral și dispărem ca un cip vechi, ca un stick de memorie virusat
dar parcă suntem și computere unul pentru altul sau pentru noi înșine
comandăm și ascultăm pe ceilalți
și Dumnezeu știe cine sau ce este centrul care coordonează
sfânta noastră comuniune de rețele lingvistice și neuropsihologice
în sfânta noastră lume de bioelectromagnetism

de Sfântul Ioan

cel ce m-a botezat a murit bătrân,
un cârcel de viță care rodea boabe cu pieliță groasă
se întinsese pe stinghia pridvorului

mai mult ca de obicei
între pupilele din ochii noștri era un fir de lumină tare
pe care nimeni nu l-a rupt
deși nu ne cunoșteam unul pe altul

când bate vântul să rupă crengile
când se usucă nucii
amândoi atingem aceeași icoană ca niște orbi
cu gene ce palpită

dormi, pădure

dormi, pădure, somn de-arin,
iar de frunza-ți cade lin
când e vântul într-o dungă,
ciripit să nu te-ajungă

și mai dormi vreo trei ierni grele –
sprâncenate cucuvele
luminișul să-ți urzească
ursul fraga n-o găsească

dormi somn moale pe sub cețuri
înainte de înghețuri,
veverițe-n alunișuri
focuri-focuri în tufișuri

iarba-raiului foșnească,
somnul să te amuțească,
chiar când inima ți-e frântă
sau când gheața iar se zvântă

dormi, câmpie, somn de iască,
de praf și de rostopască
la răscrucea spre pădure
unde vin țigănci cu mure

unde nu se-arată ciute
apa iute s-o sărute,
ci doar pașii mei agale
mergând tot pe lângă cale,

lângă buturăul mare,
chiar de-i zi de sărbătoare,
dormi tu, apă, somn de pește,
ce în sân de fată crește

povești

când m-am născut ningea, ca întotdeauna
și casele mijeau acoperișuri calde
dintr-o poveste de demult

peste mulți ani, poate o sută, poate o mie
mă voi reîntrupa și voi călători
peste câmpuri și țelini, peste stoluri de berze
cu vântul la subsuoară
voi lua în brațe bietul meu suflet și vom cădea într-o pădure
cu cărările încă nedezlegate
vom trece de la un munte la altul și vom scrie despre mine
pe jumătate uitată, pe jumătate vie… ca apa
vor fi buzele mele susurând
ca vântul vor fi vorbele mele

deodată ni se va deschide altă poartă
și, precum Dante, care îl urma pe Virgil
ca pe un alt sine al său,
voi lua și eu atunci sufletul meu de azi drept călăuză
și voi citi din cartea vieții lui pe dinafară

apă aer foc

îngerul meu și-așează palmele căuș peste buze
suflă în inima mea
eu tresar cu spaimă de floare în vânt
la o parte cu visele
suflă el în inima mea și mă trăiește
ca pe o păpușă

sunt doar scânteia care aprinde
boțul de hârtie cu litere mici
unde e scrisă soarta mea
nervii și sângele sunt așa demodate
aproape că m-am dezis de ele
dar el suflă mai departe aer spirit aer
și din nou
simt că respir
și nu contează că vreau sau nu să trăiesc

el nu își întinde aripile a plecare
nu cunoaște resemnarea
trece pe drum
și spune bună seara tuturor
are o rană pe braț legată cu năframă roșie
încât mi se pare că sângerează tot timpul
sub nodul
legat neîndemânatic

Carte de poezii

Nu am găsit editură să îmi publice această carte de poezii, nici contra cost. E cea mai bună selecție pe care am făcut-o până acum, prin urmare o public aici – dacă întâmplător găsiți pe cineva care ar publica-o, mă puteți contacta. Eu voi închide activitatea mea literară sterilă și acest blog, fiindcă am scris în van din 2010. Pe blog am doar 2-3 urmăritori care îmi citesc poeziile, de mult timp, nu mai pot scrie în continuare. Mulțumesc celor care au apreciat poeziile mele. În anul 2016 am avut o carte de poezii nu prea bună, publicată prin concurs, așadar am dorit să public una care să mă reprezinte, dar nu e posibil. Puteți folosi tastele cu săgeți dreapta-stânga pentru lectură, după ce apăsați pe linkul subliniat.

Farmacopee

bunica avea o bătaie de inimă așa iute și slabă
încât teii dădeau multă floare și rod
cu frunzele lor ca inima, cu florile lor cu esență bună de luat
ca să se potolească galopul vieții,
mii de inimioare avea pretutindeni traista ciobanului
multe și roșii erau roadele de păducel
când peste casă cobora soarele către asfințit
iar inima ei pâlpâia

apoi am înțeles că lumea e o oglindă mare,
că ne trezim deodată copiați sau imitați ca într-un mulaj de lut
că Dumnezeu ne recunoaște, ne hrănește
așa cum mama își recunoaște copilul de la piept
………….

primăvara aceasta au murit nucul și trandafirul meu urcător,
nu au mai ajuns la linia de sosire,
jocul de-a anotimpurile i-a aruncat deoparte
ca-ntr-o retortă pământul a întors viața retezată către cer
și e tot mai multă buruiană, floare cu ghimpi sau urzică

când un om pleacă departe se rupe un deget, un ochi,
un suflet frate își pierde aripa
în finalul concertului solistul face pace deplină cu orchestra
așa cum sufletul meu se trece, păpădie cu păpădie,
floare înțeleaptă ce-n miezul ei adună fiere și miere împreună

și în definitiv încă nu m-au mâncat moliile, încă nu sunt bătrână
moliile simt mirosul de femeie bătrână, ori altfel de emanație
nu știu nici eu ce
poate că înainte să mor
vor zbura din mine câteva molii sau doi-trei fluturi,
cât ai bate din palme

sive natura

viața creștea din mine
încolțea alb, gelatinos, ca un cartof
restul putred rămânea pe dușumea, cu mirosul acru îmbâcsit
ca un ciorap de damă plin cu alți ciorapi făcuți ghem,
stors de sevă și mototolit

și acum mi-e greu să simt viața mișunând și forfotind
îmi este mai străină decât cărțile sau discurile de vinil
pielea, blana, ghearele, ochii
îmi par inventate de biologi sau taxidermiști ageamii
întreaga lume animată e pentru mine adesea grețoasă și artificială

cu toate acestea iarba și copacii le simt ca pe un leagăn
cu prunc frumos,
o suavă îmblânzire a pietrelor și luminii

când eram copil creșteam și eu, dar printre vechituri
ca un bătrân exilat într-un sâmbure de cais –
așa era copilăria mea