primenire

m-am întîlnit cu bărbatul care pritocește apele
ce mai faci, omule, îl întreb
uite torn o cupă în altă cupă,
mereu una mare într-una mică, să se limpezească,
să ne simțim ca pruncul în apa botezului

bine, îi spun, hai să mergem să pritocim ploile
și izvoarele și marea
să adunăm zgrunțuri de sare în pumni,
să-i aruncăm peste pietre
în valea seacă,
să ne clătim frunțile cu apă dulce curată
pînă vom vedea adevărul cu ochii

luna e o lacrimă a unui zeu, crede-mă,
iar soarele
e locul acela care mă doare
cînd plînge copilul meu

Reclame

Vorbe-n vînt

Și săracul vînt, măi frate,
Cu cît șuier mi se zbate!
Fuge de pe drum prin scai,
Pîn-la caravanserai.
Ocolește, ca să fugă,
Verzi-uscate tot îndrugă…
Dară vezi prea bine, soră,
Nime’ nu îl ia la horă.

Noaptea toată, lîngă moară,
Praf și fum îl înconjoară.
Să-i dea chip, de-o fi nălucă,
Ars de dorul ce-l usucă.
Numa că-i strein la grai,
Fluieră doar dintr-un pai.
Mi se pune greu la spate,
N-o fi om pe jumătate?

Ale cui doruri le duce
Dintr-o cruce-ntr-o răscruce?

déjà-vu

Guguștiucii și nucul, glastra din sticlă sidefie cu liliac bătut,
Lemnul moale al pendulei în care secundele au lăsat amprente,
Picături de timp în caverne, pași mici și exacți,
Măsură pentru măsură,
Cum ar fi locul sub coșul pieptului unde mi-am ascuns ultimul hohot de rîs,
Cu capul meu ce creștea greu, apăsîndu-i bunicii inima

Copil simțind cu tălpile cum se ridică genunchii pomilor
din poala pămîntului cu miros de cîine ud,
Aspru și neprielnic, cu spicul ierbii rar, cînd anevoie cînta ploaia
Șuierînd deasupra ramelor corăbierilor din povestea
Cu nuc și guguștiuci, cu toate florile din grădină pictate pe tapet

Am mai citit undeva ceea ce scriu acum,
Simt că sînt tristă de parcă precis am mai adulmecat aceeași ploaie,
Deci m-am mutat în copilărie și de-acolo voi curge,
Iată o casă luată de ape, vor zice,
Tot mai mică e lumea, nu mai poți găsi nici măcar un vagabond
Dormind cu adevărat într-însa.

Altar

El mi-a spus: în ochii tăi văd lumina clară
și vreau să mor ca un fluture, la o bătaie de palme a ta.
Ar fi fost frumos să râd,
fiindcă în clipa aceea el mă iubea
mai mult ca pe Dumnezeu.

Dar nu am putut râde, fiindcă moartea avea un gust
amar, ca al cireșilor nealtoiți.

După ce mi-a spus că va intra și el
în biserică,
simțeam că-mi vine să plâng,
văzând cum se scurge culoarea din vitralii
pe lespezile adâncite de prea mulți pași,
de multe veacuri.

Dimineața el m-a chemat pe câmpul cu maci.
El nu era Dumnezeu,
deci am pășit cu sandalele în mână,
ca să nu strivesc furnicile.

lingurița de argint

scoicile și melcii uscați în crângul de lângă malul mării,
muzica tîrîndu-se, înfiorînd iarba sub pașii noștri,
tu și eu, lumea mea fumoasă,
în care te văd doar pe tine,
și cît de greu se trece dincolo de oglinda în care se izbește
lumina lunii,
care moare doar în apa clară și dulce
în ochii de fecioară și ciută

scoicile și melcii uscați și goi,
praful de pe viorile vechi care străbate secole,
tăcerea ta ca o mare frumoasă,
o lume de sare și amar,
iar toți ceilalți doar umbre care cad dintr-un cer într-altul

cine ești?
probabil că nu ai nume, ca și mine
și nu se spun vorbe despre tine,
ești doar o pată de lumină care-mi rănește ochii,
îmi însîngerează buzele…
șoptesc că știu că semănăm,
sîntem perfecți ca în imaginația unui geometru
numai că eu am un fel de mers ticăit, ca o pendulă grea

stau în picioare în lumea mea care caută o alta
departe de sine,
o lume cu sare amară și miere de pădure pe masă
o linguriță de argint cu un nume necunoscut mi se așează în palmă
și un ștergar brodat stă dedesubt

Infundibul cronosinclastic

Edvard_Munch_-_Golgotha_(1900)

Orașul ca un demon cu mii de brațe,
un păianjen roșu demn de o poveste fără sfîrșit,
un Vishnu autentic cu mii de capete,
în care braț pe braț se-nghite,
în care ochi pe ochi se vede iluminat…

Bulevardul Mărășești înghițit de Aviatorilor
printr-o autentică piață a Victoriei, acesta de Eroilor sanitari,
înghițiți de Șoseaua Viilor,
înghițită de Calea Moșilor,
înghițită de Bulevardul Tineretului, printr-un șpagat perfect
și o roată pe mîini, cu cădere în pod,
că Poduri erau străzile pe vremuri.

Mănîncă și din mine o falangă, fiară,
un Arc de triumf, un Splai al Independenței mele
la ora la care ochii îmi vor cădea în vîrful unghiilor…
și pretutindeni în trup.

Mergeam în noaptea de Crăciun cu taxiul
spre strada Maica Domnului
iluminată de sărbătoare
și un trecător singuratic întreabă șoferul
unde e strada Ion Slavici.
Ah, ești între Ostași și Gheorghe Lazăr bătrîne,
stai bine,
așa cum eu stau prost pe strada Reînvierea.

În ciclul reîncarnărilor unde toți se roagă
să fie mâncați
de către cei mai gustoși decât ei,
să li se sfărîme sufletul lor prețios,
alchimic să reintre în trupul de prunc de om,
sufletul aista chinuit de demoni verzi ca lăcustele,
cu aripi și coarne,
antene de lăcustă,
ca valul de lăcuste din vremea exodului e Iadul,
ca invazia de lăcuste de pe vremea lui vodă Lăcustă
cu verzi călugărițe,
roșii și negre furnici,
cenușii viermi mari ca niște dinozauri după siestă.
Și eu…
ochi cu ochi văd prin toate măruntaiele mele,
ale pămîntului din mine,
ale pămîntului din afara mea,
ale păianjenilor mici și negri din suflarea mea.

Planeta paradisului verde,
a oazelor în pustia
care m-a ales să mă omoare,
undeva pe Calea Vitan poate…

Iată, intrarea Titan e lângă Lucrețiu Pătrășcanu
Mozart, Chopin si Garibaldi cad în Ceaikovski,
dar totuși îl avem pe Eminescu…
Mai duceți-mă odată la Sibiu
după ora de muzică clasică să ajung eu pe strada Moldoveanu
care mi-e numele
pe strada Moldoveanu și apoi pe strada 16 februarie, că
atunci m-am născut
nu de alte, dar avem 16 februarie în Sibiu și în București, și în Baia Mare
și în Târgu Jiu între Coloana Infinitului și Poarta Sărutului
sîntem gemene,
și după ce mor să merg pe Aleea Filozofilor, pe strada Lucian Blaga
și Contantin Noica

Ca un demon roșu, orașul se înghite veșnic pe sine….
falangă cu falangă,
infundibul cu infundibul,
cât se poate de iconoclast…

Michael_Pacher_004

De ce nu au fluturii inimi

am împrumutat și eu,
ca toți oamenii botezați,
o inimă
un suflet
doi ochi
poate și alte simțuri
și niște picioare umblătoare
și niște mîini muncitoare
pe cărările celor văzute și iubite
văzute și nepricepute
nevăzute și temute
sau neștiute

fuse înalt valul sub cerul senin,
fuse mare mirarea copilului sărac,
fuse frumoasă iubirea omului cu inimă slabă
și pînă la pămînt închinarea celui neîntinat

roiau pretutindeni făpturi fără inimă
și așijderea făpturi cu inimă
suflet, ochi, și de toate cele

auzi, Doamne,
pentru ce îmi mulțumești mie acum,
cînd visez că zbor?

 

amonte

merg pe malul rîului în amonte
e greu
am trecut de jumătate, așa arată ceasul meu solar
mă întorc de la prundul din jos la prundul din sus

minunea aceea e un copac vorbitor
șoptește prin frunzele care îi cad peste rădăcini
ca și mie, îi este frig, se învelește la picioare,
nu poate coborî mai din vale
își rotește crengile și iscă vântul care aduce zăpezi
și cu cât se vaită mai tare, cu atît iarna e mai aproape

alăturea îmi stau și lucruri noi și vechi
e oare piatra pe care calc mai bătrână
decît copacul, decît omul, decît luceferii?

greierii nu mai respiră, stau ascunși
sub un pămînt ce-o să-i arunce afară din nou
dar pe mine?
pe mine vreun înger poate,
dar nu se știe cît voi sta ascunsă și unde

Asediu

oamenii erau umbre fără stăpîn, circulau pe strada mare
cu tramvaiele și troleibuzele,
se țineau de bare, stăteau drepți la apel,
în bătălia albă din zori,
orașul curgea în fir subțire pe sub obrazul lunii,
ca rîul sub gheață,
nevăzut ca stejarii de mîine ascunși în ghinde,

era iarnă grea și bărbații plecaseră la vînătoare
de la femeile lor de lîngă focuri,
trecuseră ani mulți cu bărbații de demult plecați și istoria
nu-mi mai plăcea,
săpam cu toții tunele sub o lună amară,
asediam cerul cu stele rare,
orașul era gol ca un prunc nebotezat, fără părinți,

erau călăi și închisori și gloanțe în carne pretutindeni,
din noi rămăseseră doar podurile palmelor
peste care treceau armate,
și viața ca o lebădă, ca un crin de apă,
își ridica și își cobora capul,
ba da, ba nu, ba da

nu eram noi,
era doar rîul care curgea sub oraș liniștit,
din cînd în cînd mai bolboroseau gurile de canal,
atunci cînd copiii citeau cărți de istorie cu coperta crăpată,
doamne și domni cu coroane și sceptre cartonate

Știu

știu, știu că pot face focul oricît de mic după ce apa dă în clocot,
știu că oul mai proaspăt pus la fiert se lovește de fundul cratiței,
știu că trebuie să trag fărașul repede ca să pot mătura gunoiul în el,
știu că acul se bagă în ață mai ușor decît ața în ac,
știu că cearceaful se calcă mai întîi pe margini,

știu că nu am avut bărbat să mă știe
și nici copil să mă știe de mamă

știu că e doar o convenție socială
căsătoria
și mersul minutarelor înspre dreapta,
așa, ca roțile mașinilor pe care bărbații le iubesc,
ca soarele la o fereastră deschisă către miazăzi

știu că zahărul cu măsură
ține florile mai mult în glastră,
dar nu totdeauna…
știu și asta