grădina botanică, din nou

E toamnă în grădina botanică și număr copacii bătrîni,
morți în picioare, brazi înalți ca niște flăcări.
Dinspre cer străbate zvon amar
și cred că o brazdă de stele s-a culcat sub inima mea:
chiar azi în iarba aspră din pajiștea rămasă,
printre locuri goale de rădăcini,
au căzut și răsună clopoței violet.

Această prezentare necesită JavaScript.

Reclame

identitate

eu am fost făcută pentru lucruri și tu
ai fost făcut pentru cuvinte
cîteodată ne întîlnim prin cifrele ceasurilor
și prin distanța dintre pașii unor cerșetori

cu picioarele simțind asfaltul prin tălpi,
ei cer să fie toamnă blîndă
și iarnă care să îi adoarmă frumos cînd cad fulgii pe gene

e rece de toamnă tîrzie,
iubirea mea e măsura tuturor lucrurilor
și tu ai fost făcut pentru cuvinte
ne taie lumina pe plete, pe umeri, ne cade o pleoapă de soare
prin apa grea a curcubeului

stăm drepți acolo unde pămîntul
ne ajunge ca platoșă, ca brîu și răsadniță –
pînă și muzica e un lucru, spui tu,
și aerul e albastru de solo de vioară și vîntul dintre ramuri,
în vîrfuri, este roșu de harfă, este galben de flaut

vifor de toamnă

număr prea multe primăveri albe pe frunte,
albe ca semnul crucii,
și mai adaug o toamnă grea la călcîie,
repede și cu vifor cald de frunze,
grea peste locul dintre brațele mele, unde se așteaptă,
cu brațele încrucișate, șezînd pe mal, cu picioarele spălate
de valuri învechite ca șalul bunicii

viața se îndoaie din încheieturi și copacii din curtea casei
se vaită înalt a ploaie de noapte
broaștele vor să ierneze sub vatră și sar odată cu inima mea
doar cîte un salt în timp,
și eu înăuntru, cu inima care plînge în copilul din mine,
fiindcă primisem o jucărie de tablă la cheie,
ca timpul încuiat demult în pendula veche

și mi se strînge inima între pereții casei,
prin inima mea înverzește un copac, crește apoi iedera pe copac,
se usucă copacul, crește apoi iarba,
la sfîrșit nisipul miroase a alge și apoi doar vîntul mai trece

maternă

era o liniște de seară de toamnă,
Dumnezeu împărțea harul său în ochii cîrtițelor

am spus bună seara și m-am simțit bătrînă,
fiindcă omul căruia îi dădeam binețe semăna cu mine,
poate fiindcă era tînăr,
și poate fiindcă eu privisem cerul de deasupra lui
multe toamne de-a rîndul,
pînă cînd din cer căzuse lumina piezișă peste gîndurile lui:
același copac noduros, aceeași casă dărăpînată,
aceeași iederă uscată agățată de vinele zidului,
aceleași iubiri nemărturisite sau neplăceri ascunse
sub idealuri tocite de înțeles, sub convenții și rituri

l-am privit în ochi și am suspinat
precum nisipul în care forfotesc gîngăniile mării –
fi-voi cîndva și eu ca el, ca omul acesta tînăr
de care mă leagă un pod de brațe și doi miri care trec pe dedesubt?

era seară grea peste luciul stins al cerului,
nu aveam nevoie de nimic decît să privesc prin ochii cîrtițelor

 

Cîteva…

Cîteva propoziții despre distincția dintre abstract și concret, în special din punct de vedere ontologic și al ipotezei non-emergenței unor fenomene

Desigur, poate știați, cunoscîndu-mă din ceea ce am scris, că mi-a fost mereu plăcut să citesc filozofie și chiar să construiesc logic sisteme de concepte pentru propria mea iluminare și înțelegere a frumoaselor teorii construite de diferiți bărbați filozofi. Ce poate fi mai plăcut pentru intelectul unei femei decît tentativa de înțelegere a filozofiei, din moment ce femeia intelectuală exact asta este: un fel de anti-inventator, anti-creator de geniu, anti-mecanic priceput etc., adică spiritul ei este creat exact pentru înțelegere logică și sinteză a teoriilor mai mult sau mai puțin fertile ale contrapărții sale masculine? Femeia nu creează nici măcar teorii filozofice, ea le cuprinde și le înțelege, le fundamentează în pîntecul gîndirii sale fenomenal de logice adesea. Femeia e pacea, bărbatul e războiul. Femeia e tautologia, bărbatul e sfînta incoerență. Femeia citește, bărbatul scrie. Femeia e matricea, bărbatul e fermentul. Etc.

Prin urmare, în ultimele mele luni de viață, fără a avea ocazia de a citi și reciti istoria filozofiei și temele ei majore în cărți sinoptice (încă mai sper că voi reuși să găsesc răgazul și posibilitatea), am rătăcit în teorii și axiome personale, presupun că deja cuprinse în tomuri filozofice, cu tendință de înclinare spre metafizică și ontologie adesea (veche meteahnă).

Vă propun spre lectură începutul unui micuț studiu personal, de fapt doar o introducere, mai înainte de a citi eu cele menționate mai sus, în scopul de a scrie cu mai multă fluență și utilizînd concepte filozofice deja acceptate sau uzate. Adică, nici mai mult nici mai puțin decît un simplu joc de diletantă, fără pretenții de incizie dură în adevăr, dimpotrivă: o problemă deschisă, care lasă loc interpretării, pentru a nu distruge coordonatele unei firești fenomenologii. Așadar, toți cititorii mei au înțeles deja, presupun, că îmi place să mă joc cu cuvinte abstracte sau livrești și că jocul are proprietăți apotropaice.

Iată prolegomenele mele, cu oarecare redundanță:

Deși recunosc dimensiunea finită (prin definiție) a substratului biologic al intelectului uman, prin aceeași oportunitate oferită de lucrurile definite recunosc și existența infinitului în timp și spațiu, în mod paradoxal.

Întrutotul corect: findcă sîntem oameni, nu putem transcende sistemul noțional propriu. Dar, prin natura perfectibilă sau evolutivă a gîndirii, ne bizuim pe un continuum spațio-temporal, asemenea axiomei că ”nu se putea alt-minteri” – o congruență între determinismul strict și surplusul, excesul de utilitarism.
O line de graniță între abstract și concret echivalează cu închiderea într-un ciclu a acestui incert și dogmatic continuum spațio-temporal. La un anumit punct alfa și omega – fie o trecere a spiritului în ființă ori în neființă, fie un alt fel cataclismic de transcendere – se traversează brusc o stare de unire sau identificare a contrariilor.

Astfel, apar echivalențe între infinitul fărîmițat sub puterea unor performante microscoape și infinitul de asemenea mărit de puterea cea mai mare macroscopică, deci o identificare prin confuzie a lui Yocto și Yotta (10 la minus 24 și 10 la 24 în sistemul metric al unităților) sau oricare altă uniune între unități de măsură situate simetric față de axa oglinzii, anume nimicul sau neființa.
(Așadar ioc sau iotă, deci nici materie, nici spirit ori vorbă, sau poate o magmă fecundă de haos multivalent)

În același punct de abstracție geometrică se află unirea sau dezlipirea celorlalte perechi de contrarii – de exemplu abstracta clipă și abstracta eternitate și, prin contiguitate semantică sau inducție lingvistică, ajungem la tema pe care mi-am propus să o dezvolt și anume trecerea de la concret la abstract și de la abstract la concret, ce poate fi săvîrșită doar în cadrul miracolului biologic omenesc (și chiar de omul însuși dezlegată), atît cît avem cunoștință.

Prin non-emergență înțeleg exact faptul că părțile unui obiect sau fenomen – alcătuite din spirit și materie bine organizată fără excepție –  nu se mai reașează, nu se mai reconstruiesc, ci trec dintr-un infinit mare într-unul mic și reciproc, indiferent de dimensiunea spațială sau temporală la care ne referim. Indiferent de substanță, de aparență. Drumul diferențierii spiritului uman merge în spirală, indiferent de sensul ales. Treptat, apar alte și alte cadre de referință, pînă cînd, efectiv, alchimia întregului periplu nu mai este posibilă. Probabil vă gîndiți mai simplu că mă refer la moartea biologică a unui spirit, dar în realitate traduc aceasta în finitudinea care e necesară existenței infinitudinii, fiindcă ambele contrarii, ca orice fel de contrarii, se susțin și se generează reciproc.

… de aceea am preferat și prefer încă să scriu poezie, dacă e permis, doar pentru frumos, nu pentru sens sau suflet.
(Va urma…)

un deșert colorat frumos

ne-am ridicat din ape și miroseam frumos
prin noi curgeau oglinzile lumii în aval
era tăcere în prundul cuvintelor, o stea își primenea pletele,
timpul nostru era subțire de la izvor către mare
și ce luminoși și puri eram cînd ștergeam de pe noi
celelalte chipuri

un suflet de om frumos m-a întrebat ce sînt cuvintele
și de ce sîngele și sevele înfloresc
după regulile sintaxei unor neamuri vechi
de ce trebuie ca oamenii să iubească și să creadă

chiar și halbele se ciocneau și pașii lăsau urme pe asfalt
după harta unor constelații imprevizibile
dar binecunoscute de erudiți
și oamenii frumoși lăsau mărgăritarele în calea celor neștiutori
și toate cărțile se scriau și se așezau la uscat printre rufe
ca niște păsări de mahala plouate

eu trăiam în mai multe ceruri, de pildă inima mi se agățase
de un deșert frumos, colorat violet,
iar degetele ascultau o nocturnă la un pian mecanic
acolo unde mă dureau spațiile intercostale,
eram mai ales fericită că erau casele însemnate cu numere
și crucile cu nume

Zodia lui Neculce

I.
cîndva l-am văzut pe Dürer pictînd un cap de copil
era în anul o mie cinci sute unsprezece
fetița creștea cu nimbul lunii așezat de maestru
precum o coajă de alabastru cu irizări marmoreene,
apoi am căzut într-un ou și am făcut aripi către nord
mai multe veacuri
fiindcă alunecasem de oboseală

II.
fetița mea are o grădină de flori bătute, cu miresme rare,
ascunsă la cingătoare ține psaltirea legată cu ceară,
printre gene îi palpită curat o samă de cuvinte, fără ca ea să știe

de aici marea cu scoicile ei preferate, și luciul uscat
unde adoarme lumina, după ce trece valul care se sparge în bazalturi
ea a crescut întinzînd brațele spre un cireș cu scoarță bătrînă
timp de cîteva secole și cuvintele încă aveau rădăcini,
a plîns puțin ca un copil cuminte și a rîs cît să îi încapă o coroniță
de maci obraznici între cosițe

III.
ieri vîntul vuia nărăvaș și aerul se sfințea în chilia lumii
la mijlocul dicționarului era un semn cu cerneală
iar munții din atlas erau cotați înalți și tineri,
fata învăța să meargă singură pe sub brazi
maestrul îi arăta o gențiană desprinsă din povestea cu flori nemuritoare
și horbote de ploaie sub iedera copacilor doborîți,
și ea își înălța fruntea năvalnică spre cer

Filozofia formelor perfecte, 1

8 august 2018
Idei reper
• femeia ca mister în autocunoașterea masculină
• autocunoașterea feminină față în față cu daimonul sau cu incubus-ul
• haruspiciile logosului cotidian
De menționat că divinația e o treaptă intermediară a cunoașterii, deși pare a cere multă pricepere. Este o treaptă de obiectivare în mediu a lucrurilor distante și consider că și logosul femeii care bîrfește cu ochii în cratiță are rolul firesc al unei ferestre către sinele bărbatului, către societate și către viitor.
Mai important ar fi să mă aplec asupra rolului terapeutic al formelor ideale în menținerea tonusului și fiziologiei trupului celui care gîndește. Este important de notat că baloanele de săpun sînt suflate perfecte și de buze de copil și că un om atins de Parkinson desenează perfect în minte un cerc fără tremur. Ideile bine delimitate – forme perfecte pure ¬ sînt extrase de spirit din fiziologia unei gîndiri legate de digestia proteinelor și gluzozei. Dacă ne aplecăm cu microscopul vom găsi miracolul intracelular, iar macroscopic, social – noroiul și problemele vieții cotidiene.

10 august
Prin natura sa, omul are iluzia consecvenței – simte și crede în nucelul său interior constant, plecînd de la natura unidirecțională a timpului. Adică omul se simte el însuși pe un drum al vieții pe care și-l apropriază. Ochelarii de cal împiedică pe mulți să fie conștienți de ritmurile biologice și cosmice care reglează natura lucrurilor și a oamenilor.
M-am întrebat uneori ce sînt eu pe scintigrama neurobiologică a lumii. Aceasta, privind-o dintr-un punct de vedere holistic, cu centrii nervoși oscilanți pe orbitele lor. Oamenii simpli execută mișcări cu amplitudine mică, gînditorii lucizi au amintirea rotirii sau repetării evenimentelor lumești în viața lor. Inclusiv a cuvintelor, centrînd comportamentul mediului din jurul lor. Omul sfințește locul și e dator să o facă, din cauza instinctului de autoapărare, pentru a nu fi aglutinat cu unele forțe exterioare în echilibrul veșnic instabil spirit-materie.

16-08
Endocrinologia este un corpus de cunoștințe interesant, un altfel de caleidoscop. Hormonii, receptorii lor și alte substanțe apar ca un sistem al războiului Troian. Orice știință aproape are rolul de mucenic de a pune ordine în realitate și e frumoasă, are o poetică a ei, radiază dinăuntru spiritual și emană sacrificiul prin muncă al omului bun.
Va trebui să caut mai multă sobrietate, pentru o fiziologie a formei perfecte sau care tinde spre perfecțiune. Altfel există riscul inflamării discursului meu cu metafore, comparații care par să îl umanizeze,dar și să îi piardă din vigoare.

sorcova și morcova

vară vară primăvară, floricele pe cîmpii,
fir de trifoi boieresc după ureche, fluturi albi și mari ca zmeii,
file de povești și ceai cu roua zînelor,
ascunde-te după genele mele și ți-oi da trei bătăi de lacrimă

decupaj, traforaj, rumeguș de lemnușe albe
toamna este ca un tablou cubist și ploile aduc pădurea
lîngă casă, umbrela cu ciucuri stă ruptă, te privesc
ca pe-o amintire și nu mă îndur să te plouă
ești mai frumoasă deasupra sînilor
decît o narcisă într-o glastră de argint

cîntecul de pe buze printre frunze de lemn de trandafir
scoate coarne îngerești și te du să susure apa dulce mult te-aduce
descîntec de inimă rea printre copiii lui Aliodor,
conduri de catifea cu ochi verde pe care nimeni n-o crede
miroase a iubire amăruie printre perdelele brodate cu maci grei
mie îmi ninge de două-trei ori la anul și la mulți ani

(8.08.18, jocuri neserioase de cuvinte)