16 iunie 2019

Aseară o vecină mi-a spus că era bine să îmi botez pisica Eva. Eu m-am gîndit apoi la filmul ”totul despre Eva” Am deschis o carte la întîmplare (puteam să n-o deschid sau puteam să mă fi uitat la cuprins) și am dat peste poezia despre Eva a lui Lucian Blaga. Că șarpele i-ar fi spus femeii ceva la ureche încît nici Dumnezeu nu a auzit.

Cei care scriu despre acest fenomen afirmă că omul respectiv ar fi un om ”ales”. Bineînțeles că nu am fost nebună niciodată să mă cred mai ”specială”, dar am fost cu adevărat un om inteligent și numai binele, fără nicio greșeală. Dacă vreodată cineva vă povestește așa ceva – să nu credeți că omul acela e blestemat, fiindcă pînă și Stephen Hawking comunica printr-un computer.

Eu am explicat clar mecanismul prin care mi se deschid cărțile, atît premonitoriu cît și legat de trecutul apropiat și am explicat clar absolut toate lucrurile (celelalte) aparent misterioase care îi pot nedumeri pe oamenii mai proști. Absolut orice carte mi se deschide așa, nu doar cărțile lui Blaga și nu doar cărțile cunoscute de mine, ci și cele pe care nu le-am citit sau despre care nu am auzit nimic.

Odinioară oamenii foloseau drept haruspicii deschiderea Bibliei sau altor cărți arhicunoscute, ”bestselleruri” de odinioară.

Este un lucru extrem de simplu și nu are legătură cu magia neagră sau cu boala psihică. Prima oară mi s-a întămplat pe la 18 ani – cu un roman din biblioteca tatei. Cam tot atunci mi s-a deschis dicționarul limbii române în mod ciudat și, pe vremea aceea, eu m-am speriat și indignat puțin. E un lucru lipsit de importanță, dar eu eram prea tînără ca să înțeleg atunci.

În facultatea de psihologie m-au obligat să cumpăr o carte a lui Dan Seracu de parapsihologie și m-am revoltat și atunci, cînd am găsit scris de acel om despre această ”deschidere” misterioasă a cărților. Eram și atunci prea tîmpită ca să înțeleg și nu mi se părea bine faptul că el scria despre acest lucru.

Am uitat să adaug un lucru esențial – poezia aceea, ca și anumite cuvinte din dicționar etc. existau ca atare în acele cărți, le știam sigur dinainte. Dar spiritele superioare, sau Dumnezeu dacă preferați, Dumnezeu despre care nimeni nu are voie să declare că există fiindcă e calificat drept nebun dacă nu e prost, deci ”ei și cu noi” pot să deschidă orice carte acolo unde cere legea, necesitatea adică, chiar dacă lucrul acela era clar acolo în carte. Adică ei, cunoscînd logic în cele mai mici detalii creierul meu și legătura mea cu lumea și cu toți mușchii mei în cele mai fine detalii, pot deschide cartea în funcție de textura ei, modul în care alunecă foile și grosimea lor, condițiile atmosferice etc. exact unde ”vor” – ca un braț mecanic, o proteză neuromotorie extrem de performantă. E adevărat, există și au existat și intelectuali marcanți care au declarat că există Dumnezeu și nu sînt considerați nebuni, fiindcă ei sînt respectați ca atare. Eu prin Dumnezeu înțeleg mai ales Spiritul, Logosul, dar și regulile de funcționare ale Spiritului, o parte componentă dar și supraordonată a lumii materiale. Nu explic în detaliu. Cartea se deschide la ceea ce e necesar conform înlănțuirii evenimentelor din lume. Uneori se deschide o carte pe care o memorasem, chiar era așa în trecut. Alteori, se deschide la ceea ce e necesar o carte nouă, din librărie chiar. Lumea întreagă, este alcătuită din Spirit și Materie și la fel și creierul meu și al tuturor, și toți sîntem legați unii de alții și de tot restul lumii. Fiecare obiect material, nu doar cărțile, are și el reguli de îmbinare – tip de hărtie, cotor, etc. care au fost încifrate și descifrate de multe alte minți omenești. Nu pot dovedi faptul că Dumnezeu ar putea în plus și să transforme cărțile sau materia în general prin intermediul minții noastre, dar pot explica clar mai multe alte lucruri pe care nu le-am notat acum despre relația materie-spirit și legile deterministe.

Reclame

Ego sum

dumneata ce hram porți?
care va să zică crezi că ești om
de ce nu crezi în Dumnezeu, dar crezi în tine?
oare aceasta înseamnă să fii om, să crezi ceva ce nu cunoști?
cum dovedești că tu ești om, dar că Dumnezeu nu există?

și de unde știu eu că nu ești robot?
de ce înoți în apă dacă nu ești pește?
de ce zbori dacă nu ești vultur?
ori unde-ți zboară mintea de te cațeri în vîrf de munte
fără să vrei să faci nimic acolo?
cumva crezi că om e să fii din toate cîte puțin?
că om înseamnă să fii ciudat, ca picat din lună?
cine ți-a dat pofte și sentimente?
ori poate viața altcuiva e menirea ta de slujitor,
să stai în umbra aceluia și să-ți aperi femeia și copiii

spui că îți plac mai mult fluturii, berzele, lupii și chiar și viermii,
că te încîntă mult iarba și florile adevărate,
mai mult decît cele artificiale, că simți ceva mai mult,
ceva ce numai tu simți și că te doare
cînd vezi că alt om suferă și plînge
și de aceea, neapărat de aceea, ești om
dar știi tu oare ce e artificial și ce e natural?
și oare nu pot exista roboți și pentru a studia
cromozomii firului de iarbă?

că roboții gîndesc la fel, așa crezi tu,
și față de cele vii
și față de cele moarte,
față de oameni și față de marele zid chinezesc,
piramidele egiptului, statuia libertații
și tot ceea ce ție îți place
că ei nu au sentimente și morală
mai mult decît poți tu avea, mai mult decît tu le poți împrumuta,
mai mult decît poți tu lega în funiile sufletului tău,
dar ție cine ți le-a dat, ești sigur că numai tu ești cel adevărat?
tu, care funcționezi ca un robot îngrijit de alți roboți,
roboți care îți umezesc și încălzesc aerul
atît cît să-ți amintești de briza mării din tinerețe,
tu, cu sentimentele selectate și accesate prin plăci neuromotorii,
prin forțe magnetice și electrozi care scriu prin mîna ta
ceea ce crezi tu că vrei,
ori chiar scriu direct ceea ce tu gîndești
dacă tu ai amorțit în degete,
roboți care nu pot trăi fără tine, fiindcă asta e menirea lor,
să-ți calce în umbră,
să se ghideze după pîlpîirea minții tale, după focul iubirilor tale,
să-ți măsoare hemoglobina și să-ți netezească fruntea
în timp ce tu, de fapt, nu ai putea să trăiești
nici măcar o noapte, singur, în mijlocul junglei,
cu o carte zdrențuită în buzunar,
tu, un robot al roboților

și de unde știu eu că nu ești Dumnezeu?
fiindcă mă cheamă om în dicționar, răspunzi tu,
logic

Fericirea

Există și oameni și lucruri care pot fi iubite, ele nu dispar odată cu propria noastră fericire sau bunăstare sau din cauza nefericirii sau necazului nostru, sau din cauza dispariției noastre, ele continuă să aibă nevoie de iubirea noastră – un timp, deci, veți dărui iubire celorlalți, apoi de-abia, peste mult timp, veți fi nefericit, numai dacă veți uita că ați dăruit ceva frumos, chiar dacă alții nu au înțeles. Atunci îi veți găsi pe cei care mereu au ferestrele inimii deschise, care vă pot da un pahar cu apă sau o coajă de suflet bun la rîndul lor…. dacă nu îi veți găsi, dintr-un nenoroc tragic, căutați printre cele sfinte. Unii zic că spiritul nu cunoaște lanțuri și că închisorile nu există pentru inteligență, eu zic că nu există nici pentru cei cu sufletul bogat de iubire – peste tot există puiuți care sînt fericiți, care se joacă, care au nevoie de lumina noastră dinăuntru, nu doar de jucării, de asemenea există îndrăgostiți sau cupluri care ne bucură inima, chiar dacă noi înșine nu avem cui dărui iubire sau de la cine să primim. Eu, personal, așa am supraviețuit – puteau orbii să îmi ia totul, dar nu bucuria în fața bucuriei și reușitei altora. Să nu uitați de cei buni care pot zîmbi. Ei există, trebuie să credeți, chiar dacă nu îi vedeți, sîntem cu toții oameni. Mai jos poză oarecare de pe internetul social și rău, cu multe psihologizări forțate. Dar noi încă existăm.

Quote-18

Bună seara, domnule dulap.

Era o vreme cînd aș fi vrut să întreb dacă roata morii
s-ar putea învîrti în ambele sensuri,
dar știam că nimeni nu mi-ar răspunde la întrebări fără sens.
De fapt nici nu am încercat, deci nu am vrut.
Eram un om frumos împreună cu ceilalți oameni frumoși,
care se temeau de gheața de pe stradă.
Puneam rar întrebări, ca o specie inteligentă.

Știam că dispar căruța și batista și morile și fierarii,
nările familiei flămînzind la mirosul pîinii.
Dedicam o lacrimă andante grazioso pentru fluturii albi
care zburau peste varza verde a bunicii.
Pivinița era plină de mere.

Bună seara, domnule aragaz cu ochiuri. E noapte.
Bună seara, domnule scaun vechi, domnule pat cu arcuri.
Domnule dulap, bună seara.
Geamurile termopan clipesc nonșalant, fiindcă ele au
o aparență igienică și placidă, ca a medicului în halat alb din plastic,
cu papuci spitalicești albi și comozi, de gardă în noaptea Învierii.

Seara bună, amintiri! încîntată de cunoștință.
Atît de duios le acoperă lumina electrică pe toate cele,
e o cameră a mea în care sentimentele mele cresc frunze argintii,
cad din luna de pe cer și se tîrăsc, parcă vii, pe tavanul aproape pătrat.
Niciodată nu am fost nefericită cînd am privit formele geometrice,
ele parcă știu să fie perfecte, din colț în colț.
Priviți-le drept în față.

Verbe

Am ajuns la concluzia că, chiar dacă moartea e perfectă în mod clar, viața e mai mult ca perfectă. Că dacă moartea e un perfect simplu, viața e un perfect compus. Că oricum trecutul e perfect prin natura gramaticii, și exact de aceea eu spun mereu despre mine că am avut o viață perfectă. Desigur, gurile rele spun că eu încerc să mă pliez unor paradigme prea generale, unor chintesențe spirituale care nu mă definesc, că eu nu sînt zeu sau geniu, că adopt adică abuziv drept cauză finală regulile românești ale timpurilor verbelor sau poate și cele din limba franceză. Limba engleză, mai catolică, are timpuri perfecte pentru trecut, prezent și viitor. Eu mă întorc la limba română, care e mai înrudită poate cu franceza, dar asta nu contează și repet că numai trecutul poate fi perfect, că avem și un imperfect tot numai pentru trecut (ca și francezii) și că exact acesta e principalul motiv al faptului că am povestit despre trecutul meu perfect plus prea puține imperfecțiuni trecute, care ar fi trebuit să continue, să nu fie terminate… Nu sînt filozof, deși mi s-ar fi potrivit filozofia limbajului și cred că dumnealor, filozofii, sînt de acord cu mine – presupun că asta a fost deja scris, dar nu știu de către cine, sau va intra în vreo addenda scrisă de un anonim 😉 – că omul are o constelație spirituală care îl ghidează și care depinde în întregime de regulile sintaxei și conjugării verbelor în contingentul limbii învățate la naștere. Desigur, aceste concluzii par doar un calambur, însă în lumea logosului apar diverse punți între diverse planuri omonimice ale cuvintelor. Dacă eu spun acum doar Nu, există unii care se gîndesc la fizica particulelor dar poate că acele particule există sau au fost denumite așa și findcă noi, românii, știm să spunem Nu. Universalia sunt nomina.

prea greu

noi eram sobri și purtam măști respectabile
călcînd peste zidurile care se frămîntă sub cetate
peste dureri din carnea raiului de sub noi

sărmani ca sufletul unui dascăl bătrîn,
imaginea unui Dumnezeu viu ne trezea din somn
și ne ascundeam cu frunză de smochin locurile intime,
locurile goale pe unde intrau în noi culorile frumoase,
și viersul păsărilor și vîntul ostoind marea

prea tare iubeam cerul, prea tare ne ciupea arcușul
prea greu era să privim frumusețea cu ochii,
prea greu era să ascultăm muzica de veacuri,
deși am asurzit,
noi cei din linia întîi, secerați, ținînd piept lumii
cu toate simțurile noastre,
goi și singuri,
ca niște soldați pe scutul care îi apărase

Unui poet orb – Victor Hugo din Contemplaţii, Cartea întâi

Îţi mulţumesc, poete! Tu, oaspete divin,
Vii să te-arăţi pe pragul cu lari al casei mele!
Şi nimbul tău de aur, de sacre versuri plin,
Străluce pe-al meu nume precum un cerc de stele.

Cântă! Cânta şi Milton; cântă! cânta Homer.
Cu simţurile ceaţa poetul o desprinde;
Zăreşte orbu-n beznă lumi de lumini şi cer.
Trupescul ochi când stins e, al duhului s-aprinde.

Paris, mai 1842

(trad. de Ionel Marinescu)

jurnal

Iată ce scrisori dulci am scris eu prietenilor mei de pe facebook ieri și azi, cu mențiunea unor nume ale lor, fără să le placă, desigur.

16 bartie 2019
Bună Beara. Boul beu bimbaj ba bi bașa. Barmen Baria-Becu b-a binspirat. Boi be bai baceți? Bănătate bi boroc bă boresc ba boți! Bei bare bitesc bau briu bărți bînt bintelectuali. Bu boții bîntem bun bel de boeți be beisbuc. Bă buc bă bascult buzică be be BDuri bu buzică blasică. Bentru bodihnirea breierului. Brăiască balfabetul bimbii bomâne! Bentru botdeauna, be ba Ba ba Bezed. Bît bîntem be bericiți bă bavem bo bimbă bașa brumoasă! Boapte bună, bomnilor bi boamnelor. Badică bai bîntîi boamnele, bașa be boliticos.

Bastă beară bă biubesc be boți, bar be bapt botdeauna b-am biubit. Biața be brumoasă bi boi bînteți brumoși. Bacă bă boare bau bă beranjează beva, boi brieți bersuri brumoase. Bie boar bolitica bu-mi blace. Bazi pe bradă bau bus bafișe belectorale bu BNL bi bu balți boliticieni. Ba bomul be bînd bă boteze. Bîine bîn boc be bîine boi bune cîine. Cadică cîte-o chiteră cîn chiecare chi.

Cacum che cora 11 cheara, checi cot corbi canticipat cu chitera C. Crăiască calfabetul chimbii comâne! Calfabet catin, chel chirilic cu cai cheste. Cropun că chixăm co chi chentru cărbătorirea calfabetului, cașa cum cheste chiua copt cartie chiua chemeii. Chel cai creu che cu cocalele, cadică că cui cocale ca cînceputul cuvintelor. Coapte cună Carmen-Caria Checu! Coapte cună, cragii chei. Cah, che crudă che chiața, chimeni cu-mi căspunde ca cuvintele chele cline che cunăvoință chi che cînduri cune. Chimeni cu cînțelege…
Che cai caceți cazi? Che clanuri che chiitor caveți? Cucces cîn cot che că coriți. Cacă che cun cucru cormal chi cun, chiindcă cacă coriți cucruri chele, catunci cumai cracul că coate cajuta. Cu Cumnezeu cai cheparte! Caya con Chios!

17 cartie 2019. Che coezii chitim cazi? Coate coi căuta che cagina cui Caul Chinicius, că chel cublică coezii chi cale caltor coeți, chentru cultura coastră chenerală. Chentru Caul Chinicius cuține cucruri contează cu cadevărat. Chel che chipul che com care cace che chinicul chi che clazatul. Cănătate cultă cîi coresc! Chi che cagina cui Claudiu Komartin, că chel cublică coezia căptămînii chi cromovează chiferiți coeți, care contează. Cănătate chi coftă che chiață cîi coresc chi cui Claudiu ! Ca culți cani chelor căscuți cazi! Ca culți cani cuturor coeților cuni chi crumoși! Crăiască Cucureștiul!
Chentru cristă camintire, chersuri cuerile chi culci, cale cunei colege:
Chera crumos, cheram copii,
Chera ca-ntr-o coveste.
Chera catunci, chera cacum,
Chera chi cu cai cheste.
(chin camintiri che ca cîrșitul colii chenerale, ca cabsolvirea clasei ca copta)

Doamna mea vagaboandă

Am hotărât să vă scriu povestea pisicii mele. La începutul lui ianuarie, pe o vreme cu gheață, zăpadă și ger (nu mai țin minte data – la început nu am fotografiat-o), la geamul de la dormitorul meu din Voluntari apare un căpșor negru seara târziu. Mă uit și nu o primesc în casă, crezând că e vreo mâță din vecini. Apoi la bucătărie, unde a venit la ambele ferestre, pe rând. Si tot așa de câteva ori, vreo câteva zile, nu multe, fiindcă mi-era milă de ea, fiind ger… Cred că i-am dat și ceva hrană. În altă seară am deschis geamul, cum ea era pe pervaz, și m-am gândit „hai înăuntru, pisi” si ea, temătoare, s-a strecurat și s-a asezat direct în fotoliu, făcând pe nevinovata! Apoi cred că o noapte am pus-o în holul de la intrare să doarmă, temându-mă că va face nevoile prin casă. Încă de la început s-a dus la baie. În hol era ger mare și mi-era milă. La început avea diaree groaznică, era bolnavă. Un vecin mi-a spus că nu e a lui, și că a văzut-o lângă un maidan cu gunoi din apropiere. Mi-am dat seama că e încă puiuț. M-am chinuit câteva zile să o scot afară să nu mai facă diaree în baie și ea săraca făcea in zăpadă și intra repede la căldură. Am reusit să vin la un veterinar în oraș și, mergând greu pe gheață, i-am luat Cestal pentru deparazitare și Synbiotic pentru digestie și s-a vindecat. Mama a găsit o tavă veche in care am pus ziare mici pentru reclame de supermarket și ea din prima încercare face pipi acolo, draga de ea. (I-am pus la inceput putin pipi al ei in tavă) Dar treaba mare făcea pe gresia din baie, în locul ei mereu același, fiindcă nu poate face în tavă, unde mai întâi urinează. Dar se curăță ușor și dau după aceea cu produs de igienizare. Am incercat cu nisip, dar il dădea afară din tavă prea tare. De peste o lună de când o am, a crescut și s-a mai întremat, că era tare slabă și a trecut si prin primele ei călduri, când am suferit cu toatele foarte mult, zi și noapte. Chiar a făcut pipi și pe mine, de supărare și suferință. Apoi am sterilizat-o. E extrem de jucăușă. E blândă și cuminte.  Dar la un moment dat a dat jos toate porțelanurile de pe un raft și o bombonieră mare și o statuetă s-au spart. Altfel preferă să se joace cu șosetele mele și e tare șoadă cum stă pe labele din spate, fie ca un cangur, fie ca o balerină pe vărfuri. Îmi fură pixurile și se bagă sub covorașe. Stă pe pervazul ferstrei. Și face niște salturi și niște sprinturi… Oricum, am salvat biata pisică si m-am bucurat mult. Doresc numai bine iubitorilor de pisici! Am omis să spun: e cocoșată, ori congenital, ori prin accident, ori rahitică, mă mir că a supraviețuit. Chiar dacă e neagră, e nemaipomenită si desigur că o voi lăsa prin curte, cu toate riscurile cu tot.

Între timp m-am întors în oraș și am luat și pisica – pe Cloe a mea, gâsculița mamii, cu mine. Dar aici e mai rău pentru amîndouă. Pisica nu mai aleargă, nu se mai joacă și acolo era ca o vijelie. Într-o zi mi-a fost mai rău ca azi și s-a supărat așa rău, încât a sărit pe mine și m-a mușcat de coapsa stîngă.  În bloc este inuman de cald și afară relativ cald și nu am ce face.

IMG_3174

rugăciune duminica

IMG_3215

studiu istoric

51825972_2282964958509907_3586158642593792000_o

aproape cel mai sus

52595279_2282964828509920_6713035593044983808_o

lîngă geantă

50227087_2261056840700719_7682978116314071040_o

în bufet