Blog

zgomote

unul câte unul, valurile mării plescăie pe gleznele mele,
plici, ploc, plici, ploc,
nu mă aventurez în larg, unde zbuciumul hârșâie și vâjâie
ca zgomotul cardiac al unei inimi largi, fără odgoane
e bine tare să cred că mă voi îndrăgosti azi
de malul mării și de mușcătura ce îl scurmă

sau de pereții camerei de hotel,
pe care îi ating cum un prizonier atinge un vechi prieten
la incerta oră 3, când mă zbat între noapte și dimineață,
nu știu ce este acum

trenurile, da, sunt epifania inimii de om singur,
o inimă puternică lovind ritmic pe roți
care m-a adus aici către port, tacadam – dam dam, tacadam – dam dam
cu țipătul din mine să mă alătur pescărușilor…
fiindcă am înțeles că păsările
trăiesc și cântă
după cum ne doare sau ne bucură pe noi viața,
fiindcă dumnezeu a făcut lumea după chipul și asemănarea lui
și nouă ne-a dat din toate să avem a ne duce povara de lut și de foc,
un pic de viers de pasăre, un pic de țipăt de huhurez,
din toate acestea să știm a glăsui

un pic de pește și un pic de broaște și un pic de șarpe,
să știm a bate din inimă și a gusta merindele lumii, a undui
prin apele cu care ne sfințim setea

oglinda a pleznit în multe locuri,
dar încă mai pot gândi cu ochii minții – văd în mine o culoare,
un sunet, un cuvânt
aici, pe fața oglinzii suntem cu toții și toatele aproape,
și oameni și flori și păsări și fluturi stăm de vorbă între noi:
omul e singur precum o stea țintuită pe cer și lumea care îl zămislește
îl și doboară, puțin câte puțin…
azi m-am îndrăgostit de un zid înalt și de o stea

Acuarelă

ca scoarța de stejar mi-e sufletul, aspru și ud,
deschizându-și o scorbură să intre muzica
atunci când plouă

sunt câțiva nori sinilii ca niște mori învârtind văzduhul
din geană de frunză îmi clipește sufletul arboricol,
doi tineri cu internetul în buzunar vor să schimbe între ei
perspectiva asupra lumii,
printre copacii din parc ei trec grăbiți și nu ridică privirea
lumina e săracă, vândută la second-hand,
ca un poncho vechi pe umerii plăpânzi ai omului sărac

și eu am o poză cu norii aceia
de acum trei ani, spune unul dintre ei, am un editor foto bun
cu care pot fura din sufletul cerului indigo,

dar ce ne vom face dacă toți îl vor memora exact pe Dumnezeu
(dar ce înseamnă exact?)
și toate hainele lui celeste vor fi etichetate
pentru toate timpurile și locurile posibile,
ce ne vom face când El va fi în pană de creație și
nu va mai putea să facă ceva nou pentru ochii noștri
va fi sfârșitul lumii sau nu atunci când totul se va repeta identic?

ca o scoarță neagră de stejar, aspru și ud îmi este sufletul
și se deschide lumii ca să intre muzica, irepetabilă,
sub cerul irepetabil și acum

Ioan și țara lui

trece un zvon de clopot sub coasta abruptă,
semn că aici e hotarul prin timp,
că regele pribeag coboară prin hățișul memoriei
unde regi și regine cad dintr-un sac al desăgii în celălalt
aburcați pe umerii unui țăran

cineva silabisește rar pământul și cerul,
și, dintr-un nod al batistei, sfânta duminică
cade pe glie ca o sămânță de cântec înalt,
loc umbros să găsească și de ploaie sfințit,
capetele noastre domnului să le plecăm

cu crucile mici cusute pe ie, altița lui e bogată,
și râurile care curg pe umerii femeii lui sunt line,
și ciucurii năframei ascund păduri neumblate,
e noapte și zi între grumaz și poale,
în jocul durerii cu viața, în jocul iubirii cu moartea

cineva întoarce lumea cu fața către soare,
suntem iarnă și vară, strălucim și ne-ntunecăm,
cu sarea trudei pe brațe și piept rătăcim,
cu oasele noastre subsuoară

masa din colț

îndoise hârtia de zece ori în două, în trei, în patru…
o femeie singură și șervețelul de la restaurantul cu meniuri
la preț redus, mereu desfăcut și mereu îndoit,
(pe stradă două umbrele își împărțeau cerul lângă geamuri
o geană de lumină cucerea cerul către miazăzi,)
mâna ei delăsătoare, atingând fața de masă cu mișcări fine
ca un cap de picup pe un disc vechi de 45 de turații

șervețelul îndoit de fiecare dată cu trei colțuri,
tristețea cu care trișează această Cassandră fără cetate,
și fuga ei printre cuvinte,
ca o sălbăticiune vânată în vise, fără iubire,
ca în povestea lui Nastagio degli Onesti

între degete ține jumătate din fiecare literă de pe șervețel
jumătate din U din A, din Z, din T și H și toate literele cu
axă de simetrie
ca toți oamenii triști câteodată trișează
și numără fulgerele furtunii, numără literele simetrice,
numără dungile tuturor preșurilor pe unde calcă,
numără pietrele dintre doi stâlpi de pe stradă,
speră să uite, îndoind hârtia igienică sau șervețelul,
foamea și mesele ascunse în colțul restaurantului,
nopțile lungi în care parcă atingea luna sau stelele
și parcă oamenii erau la ani-lumină depărtare

cu buzele umede de gustul supei cu legume,
fără să mai aibă bani de desert,
cu fusta veche întinsă peste ciorapul găurit
privește iar cu drag perechile vesele de parcă ar fi mama lor
sau mama soacră, așteptându-și nepotul undeva pe o bancă,
în ajunul Crăciunului

Matilda

Mi s-a spus că sub această măgură e o cetate îngropată,
Dumnezeu a tras-o în adâncuri
când s-a stins ultimul rege puternic al cetății și seminția lui s-a risipit.
Viața e aidoma firului de păpădie
cu hainele ei colorate, numite iarbă, pădure sau mare
cu oameni risipiți peste tot, oameni din diferite zodii,
laolaltă cu peștii, șerpii și broaștele – frații lor de cruce.

Lutul de pe roata olarului s-a uscat de mult, dar albinele și acum
clădesc faguri și rândunicile își repară cuibul,
e o cetate care tace aici, sub picioarele noastre
și tu ești tot aici, închinându-te cerului și pământului, Matilda,
aceeași femeie dintr-un tren văratic, dintr-un timp văratic al nostru,

femeie cu brățări care zornăie, zveltă și cu pielea arămie,
cu gleznele la care se închină crinii sălbatici ,
cu apele ochilor clare precum iazul din copilăria mea.
Tu, care nu știi cine a fost regele de demult,
vorbești de parcă ai recita vechi leme și teoreme,
șoptești mari minuni de parcă ar fi despre perna pe care adormi,
sau preșul pe care calci după ce mâinile tale l-au împletit;

dar pare-se că l-am uitat, țin minte doar sunetul brățărilor tale
subțiri, din mărgele de abanos la mâna dreaptă…
Voi, femeile care vorbiți rar,
parcă ați toarce ca o pisică atunci când întrebați ceva,
ca să nu fiți dezamăgite dacă nu vi se răspunde,
și adormiți brusc atunci când ceva nu vă place.

Mi s-a spus că sub această măgură este îngropată o cetate
și chiar sub casa ta, Matilda, vor face un șantier arheologic.

 

joc de cuvinte

O babă din Babadag
de Ali-Baba vorbește
mai ales boscorodește
cum ea știe, cu arțag

o nepoată cucuiată
de nici cucul nu-i mai cântă
o ascultă cum descântă
ca să uite, biata fată

c-a mâncat prea mult iaurt
în Mongolia, într-o iurtă
îmbrăcată doar în iută,
și cu părul tuns prea scurt

și așa, ca în doi peri,
au dat-o pe ea de gol
că știa de Charles de Gaulle
și de frații Montgolfier

a ajuns mândra în sat,
mai la sud de Făgăraș
pe al munților făgaș
și azi calcă apăsat

fiindcă-i mândră c-a scăpat
și de curtea mongolească
și de viața cea fetească
după ce s-a măritat

Psihanaliză și misticism partea I

În prezent, prin psihanaliză se înțelege teoria sau metoda terapeutică psihanalitică, introduse în știința psihologiei de către medicul austriac Sigmund Freud la începutul secolului douăzeci. Sensul etimologic propriu-zis, de analiză a psihicului, nu mai apare evident, fiindcă se referă explicit la analiza psihicului prin pretenția de explorare a proceselor psihice inconștiente. Acest lucru mă aduce într-o stare de mirare imediată, în primul rând pentru că nu înțeleg ce ar putea fi aceste procese sau fenomene psihice inconștiente și în al doilea rând fiindcă mi se pare un demers iluzoriu această cercetare a unor procese psihice de care posesorul nu e conștient.

Ce înțelegem prin inconștient? O acumulare de fapte – să spunem într-o albie anume, care le împiedică revărsarea în câmpul conștiinței posesorului – care se sustrag controlului conștient sau reflectorului conștiinței. Deci lucruri pe care nu le trăim psihic, cum ar fi procese psihice legate de funcționarea automată a organelor interne. Lucruri care nu au halou psihic conștient, despre care nu știm nimic. Există oare aceste fenomene sau procese psihice și, atunci, pot ele fi atribuite unui posesor anume, unui pacient sau unui om sănătos psihic? În ce sens reprezintă ele un proprium al individului?

Teoria psihanalitică postulează că există procese psihice – respectiv fapte stocate în memorie, emoții, motivații sau interese, percepții și automatisme inconștiente care pot influența desfășurarea proceselor psihice conștiente. Deși există gânditori care contestă existența acestor procese psihice inconștiente, psihanaliștii au dezvoltat o teorie complexă bazată pe ipoteza existenței lor și a importanței lor în evoluția tulburărilor psihice. Cu alte cuvinte inconștientul este o parte a psihicului normal al individului, și înseamnă, mai simplu spus, ceea ce este irațional, de negândit și simultan imperceptibil. E practic o lume în afara noastră și vizibilă la graniță prin diverse automatisme – utilizarea unor cuvinte sau expresii ininteligibile sau, dimpotrivă, încărcate de un sens care ne scapă, ori fapte de cunoaștere implicită, aparent de la sine înțelese, a căror explicație rațională nu poate fi dedusă conștient de individ. Ele apar de pildă în proverbe sau expresii standardizate din popor, obișnuințe, acte ratate cum ar fi lapsusurile, glume transmise în mod irațional sau semiconștient, percepții subliminale, diverse automatisme sau obișnuințe care nu sunt conștient actualizate, elemente trădate de visele din timpul somnului și altele.

În sensul unei logici simple, inconștientul nu ar putea fi fundamentat a priori sau ar exista și ar putea fi logic identificat drept mediul înconjurător, extern sau intern, al individului, mediu care este parțial comun anumitor grupuri de oameni sau familii. În mod paradoxal, termenul a fost folosit de filozofi raționaliști precum Leibniz sau Spinoza. Inconștientul este ad litteram ceea ce nu este și nu poate fi conștient, deci, dacă ne gândim la inconștient, e ca și cum ne-am gândi la viața pe altă planetă despre care nu știm nimic, la ceva inaudibil sau invizibil sau imposibil de imaginat sau de gândit. Ceva ce nu poate fi observat prin introspecție – adică prin atenția orientată spre propriile conținuturi psihice. Visele apar în stări de conștiință modificată, alterată, când controlul conștient este abolit total sau parțial. Dar visele sunt totuși conținuturi psihice conștiente, de care ne putem aminti uneori în stare vigilă. Atunci ce ar fi inconștientul și cum putem fi siguri că el există ca parte din psihicul individului ?

Ne amintim celebrele versuri eminesciene – ”Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară / Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, //Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, / Abia-nţelese, pline de-nţelesuri ”. Eminescu expune aici o evoluție firească a conștiinței individului aflat într-un anumit mediu cultural, care devine din ce în ce mai lucid, prin înțelegerea unor moduri de existență manifestă a culturii.

Pentru cei mai mulți, existența inconștientului pare a fi clar dovedită. Argumentul principal ar fi faptul că omul uită multe din conținuturile ce au fost prezente în conștiință la un moment dat și ulterior persoana nu le mai poate readuce prin controlul voinței proprii în memorie. Se spune că prin tehnici speciale, precum transa hipnotică, aceste conținuturi pot fi readuse în forul conștiinței terapeutului (fiindcă pacientul este inconștient) și recunoscute ulterior drept personale de către pacient. Freud introduce termenul refulare pentru acest tip de uitare, și a dovedit prin studiul tulburărilor psihice că refularea e un mecanism inconștient de apărare a eului persoanei, prin care sunt împinse în inconștient conținuturile neplăcute, nedorite ale vieții conștiente a individului. Aceste conținuturi pot influența uneori negativ viața psihică – fapt dovedit prin studiul nevrozelor. În aceelași mod poate fi argumentat că inconștientul influențează pozitiv viața psihică, facilitând fenomene adaptative sau creativitatea.

Următoarea întrebare logică e dacă inconștientul, ca un fel de rezervor închis, ce se deschide numai în anumite condiții pentru individ, conține numai conținuturi psihice refulate, care au fost prezente în trecut în viața psihică a individului și, dacă nu, atunci există inconștient încă de la naștere sau din viața intrauterină ?
E adevărat că unele studii psihanalitice demonstrează existența unei vieți psihice prenatale, cum ar fi scrierile lui Otto Rank sau Donald Winnicott.

Astfel, Freud ipostaziază două naturi ale vieții psihice – cea conștientă și cea inconștientă, de care nu putem să ne amintim nimic, aceasta fiind o rezultantă a întregii vieți psihice a individului, între care ar exista o zonă cenușie, ambiguă – subconștientul, care ar permite anumite fluxuri de conținuturi psihice între conștient și inconștient.

Datorită unei nevoi de punere în scenă a acestor categorii, de explicare a dinamicii vieții psihice a individului care au ca forță motrice procese afectiv-motivaționale și în special libidoul, ca energie legată de instinctele sexual și de supraviețuire (ulterior introducând conceptele de Eros și Tanatos, ca forțe motrice orientate spre viață, respectiv distrugere și moarte), Freud investește cu roluri specifice trei instanțe ale psihicului Eul (Ego), Supraeul (Superego) și Sinele (Id) – asemenea unor actori care există, fiecare, în personalitatea oricărui om. Această tentație de regizare a vieții psihice numind actorii responsabili este o tendință întâlnită și la continuatorii teoriei psihanalitice, un exemplu oarecare fiind teoria analizei tranzacționale a lui Berne, care împarte eul individului în trei instanțe : Adult, Părinte și Copil. Este arhicunoscut modelul ce prezintă teoria lui Freud prin imaginea unui ghețar plutitor, în care partea cea mai mare este sub apă, adică inconștientă – respsectiv Id-ul, o parte din Supraeu și o parte din Eu, în timp ce partea conștientă de la suprafață este reprezentată de Eul conștient și Supraeul conștient. Acest model a fost reinterpretat de multe ori, chiar de Freud însuși în timpul vieții sale.

În unele scrieri ale sale, Freud are o imagine negativă asupra religiei și figurii lui Dumnezeu, care ar fi iluzie și rezultatul unei nevoi a copilului de protecție din partea unei puternice figuri paterne.

Jung, fondatorul psihologiei analitice, care se distanțează de Freud, îl identifică pe Dumnezeu drept inconștientul colectiv, noțiune introdusă de el, care include diverse arhetipuri și instincte inconștiente, pe care le au în comun toți oamenii. În sens strict, imaginea lui Dumnezeu se suprapune peste arhetipul Sinelui. Datorită moștenirii înnăscute a acestui inconștient colectiv, se poate ușor răspunde la întrebarea dacă, de ce și în ce formă există inconștientul încă de la naștere. Psihologia lui Jung a fost considerată aproape de unele concepții mistice și panteiste.

Plecând de la teoria freudiană, cea mai la îndemână asociere apare între Dumnezeu Tatăl și conceptul de Superego, instanța psihică care are drept atribuții controlul instinctelor sau comportamentelor nedorite, gratificarea sau pedepsirea conform cu anumite ghiduri morale impuse. Această asociere pare a fi facilă, superficială, prin urmare voi arăta în continuare un alt mod de interpretare a legăturii celor trei persoane divine cuprinse în Sfânta Treime cu teoria psihanalitică.

miri

prin ei cresc apele în care răsar
brazii sub mări, verzi-argintii
și pe coarda întinsă a harfei răsună mai sus
dansul de nuntă al micii sirene
din lumea cea stinsă demult
și ca într-un leagăn cald
ea alunecă sub briza oceanului alb

el se gândește la ea și ea la el
în jurul lor crește un val ca o coardă înaltă
nuntașii dansează și plâng către mal –
în tâmpla lui stângă, în brațul ei drept
dor anii-lumină de iubire și jar
și înlăuntru respiră peștii cu cozile curcubeu,
palpită popoarele înecate în corola din adâncuri

un zeu plânge pentru noi toți acordându-și harfa,
solz după solz fiecare chip se pierde
val și lumină, răsărit și alean

rugă

poate că era mai bine dacă chemam
îngerul cel mai bun
cu zâmbetul lui cel curat încolțit
să-mi răsfire trei fire de răsură
să-mi descânte de plete cărunte
să moșească viața cea lumească

dar niciun înger nu zboară la omul cu suflet închircit
cu suflet temător atunci când frica
mânjește ziduri albe cu urme de cărbune
ce crengi au fost cândva

am hotărât să îmbătrânim domol
noi, cei cu îngerul în spinare,
căci trece apa, trece ea repede și podul cel înalt
dar noi în alt tărâm ne izvodim sfârșitul
și suntem treji
și în dinți ținem strâns boabe de mărgărit
cuvintele de luare aminte

am să ridic un zid ca să te acopăr pe tine,
suflet pricăjit,
în fața copacului înflorit al altei lumi,
al altei emisfere ascunse a planetei,
ca un zid crescut în fața lui
mă voi opri să dorm

Despărțire

eu stau într-o oglindă, tu în alta, și cineva se uită la mine, dar rar, visez păsări albe cu zborul prelung, fluturi albi printre ierburi înalte, marginea unor pete de culoare pe cer, ca atunci când se dezleagă norii înainte de asfințit și totul devine clar și are un înțeles anume, dar rar, fiindcă mereu se ivesc deodată mai multe înțelesuri

ce trist e să te privești singur în oglindă! aș fi vrut să ne privim măcar o dată unul pe celălalt, ca două oglinzi față în față, dar acum era timpul să ne despărțim și un tren marfar oficia momentul trist printr-un șuier puternic

mie nu îmi plac despărțirile sau abandonul: viața capătă o aromă de migdală, preoții zâmbesc în haina lor neagră, copiii râd în haina lor albă, copacii freamătă încă de tineri și verzi, iar eu stau și mă întreb ce pot ei spune – ori poate ei trimit vântul pe cărări, departe, să aducă ploaia la noi, fiindcă ei știu, ca regii din vechime, să cheme și să izgonească

amprenta tălpilor mele este rece, ca oglinda, și pământul se vede întreg în ea, prin toți pașii mei desculți de odinioară