Blog

Metafizică și genetică

Suntem cu toții familiarizați cu teoria sistemelor, mai mult sau mai puțin. Este cât se poate de clar că diversele subsisteme psihosociale – adesea cu proprietăți de cosmoid, după cum spunea Blaga – , au capacitatea de ”autoorganizare”, fiind subproduse ale sistemului în ansamblu. Ele se con-struiesc deci prin participarea celorlalte subsisteme, conform legilor probabilistice, adică permit apariția în lumea obiectuală a celor mai probabile forme ale fenomenelor sau obiectelor virtuale sau materiale.

Dintr-o perspectivă a antirealismului metafizic și științific, sistemul alcătuit din structuri și funcții ale aparatajului genetic nu este determinant pentru realitate, fiindcă entități inobservabile precum genele și electronii nu au consistență reală, nu pot fi plasate în opoziție cu psihicul omenesc, nu sunt acceptate ca reale, psihicul fiind singurul arbitru în delimitarea conceptuală a acestor entități, pe care le include în sine.

O poziție asemănătoare, chiar dacă nu indentică, susțin și eu. Anume că genele, cu toate caracteristicile lor morfofuncționale pot fi doar invenții omenești obținute pe calea analizei – a scindării corticale a substratului matcă psihointelectual în entități ireale, dar susținute sistemic prin participarea tuturor factorilor spirituali și materiali care susțin lumea ca imagine și ființă. Genele și fenomenele genetic determinate sunt doar o parte mică din întreg sistemul universal, dar acest sistem genetic funcționează după aceleași legi universale, ca un fel de cosmoid, fiind o clasă de obiecte care corespund biunivoc unei clase supraordonate de determinanți.

Să ne amintim de faptul că behavioriștii considerau că psihicul unei persoane nu poate fi studiat – adică își bazau teoria pe binecunoscutul model al cutiei negre – ceea ce se petrece în mintea individului nu poate fi studiat, fiindcă nu poate fi obervat direct. Este adevărat că tehnologia recentă susține că e posibil studiul activității psihice prin analiza activității bioelectrice a creierului și altor țesuturi. Dar, în condițiile în care e posibilă și cuantificarea fenomenelor de mediu asociate activității psihointelectuale a omului, ne punem întrebarea ce este cu adevărat propriumul psihic al individului? Cum putem delimita – și oare putem delimita – acea perfect opacă și protectoare cutie neagră? În ce măsură sentimentele și ideile noastre ne sunt cu totul proprii, personale? Nu sunt ele, cel puțin parțial, obiete ce ni se dau și sunt ulterior apropriate? Conștiința individului este acel arbitru și reflector care domină la un moment dat prerechizitele realității construite de om. Conștiința ca atare e proprie, dar sentimentele și gândurile sunt puternic ancorate în și suprapuse peste realitatea psihosocială. Propriu cu adevărat este doar modul lor de articulare cu conștiința și modul propriu lor de autoorganizare în sistem psihoindividual.
Același lucru e valabil și pentru alte subsisteme ale psihicului omenesc, precum sistemul limbajelor verbale existente la un moment dat în memoria omenirii, care se articulează în mod propriu de conștiința unui individ, având un mod de funcționare propriu individului. Asemenea e și sistemul cauzelor și efectelor genetice. De-a lungul istoriei a existat un număr mare de indivizi unici și irepetabili. Însă putem constata că există asemănări între oameni aparent fără nicio legătură unul cu celălalt, separați și diferiți pe continuumul spațiotemporal, la fel cum sunt două clipe separate, care nu seamănă niciodată perfect una cu alta, dar se pot asemăna mult.

Pentru a avansa una din explicațiile posibile ale acestui fenomen morfogenetic, m-am gândit la rolul epigenetic al spiritului, plecând de la opoziția axiomatică dintre spirit și materie. Evident, există anumite linii de forță în structura și funcționarea societății în ansamblu (natură și cultură, biologic și psihologic, date spirituale și date materiale) astfel încât ceea ce e vizibil emergent la un moment dat e cel mai probabil lucru și poate fi asemănător cu ceea ce a existat și a funcționat în trecut. De exemplu, chipul unui individ, despre care știm că e determinat de factori ”genetici” dar în combinație cu alți factori din mediul social și natural, poate fi considerat drept rezultantă a unei singure categorii de factori, de natură spirituală, care modelează materia posibilă ca substrat. Teoria genentică susține că există gene pentru toate caracteristicile morfofuncționale ale omului, și mai ales pentru înseși controlul și inițierea funcționării acestor factori genetici. Ipoteza nu poate fi verificată cu ochiul liber și deci, de pe opoziție antirealistă pot spune că e mai fructuoasă și mai simplă desemnarea acestui perpetuum mobile genetic prin ansamblul factorilor de natură spirituală care modelează aluatul material, de facto, al societății în ansamblul ei, într-o anumită albie socială și istorică. Chipul unui om e și el modelat asemenea unor tipare preexistente ( numite de alții factori genetici), de anumiți factori spirituali. Când există linii de forță ale unor subsisteme care includeau diverși indivizi, când aceste proprietăți ale subsistemului se perpetuează, există o probabilitate mai mare ca chipul unui individ să fie modelat după aceleași linii cu chipul unor oameni incluși în sisteme similare. Desigur, contraragumentul pe care îl puteți găsi e determinarea strictă a trăsăturilor chipului de către factori genetici familiali, care e aceeași, verificată eventual de dvs. prin creșterea separată a unor gemeni indentici, ceea ce eu, un gânditor sceptic nu am verificat eu însămi. Dar aceasta nu exclude ipoteza mea de fapt, la o privire mai atentă. Copiii seamănă cu părinții, dar există foarte multe opțiuni de combinare a celor două seturi de cromozomi ai progenitorilor, și astfel poate să fie aleasă acea combinație de gene cea mai probabilă, date fiind determinările de natură spirituală ale sistemului. În acest fel ajungem la paradoxul că anumite structuri social istorice viabile și foarte probabile se reproduc, în sensul în care se reproduce ADN-ul, și determină apariția unor progenituri care păstrează proprietățile celor din trecut, cu alte cuvinte copiii pot da naștere părinților sau străbunilor lor, ceea ce este analizat științific și tălmăcit în limbaj specific, drept bagaj genetic, transmitere, gene recesive etc.

Cânticel

ai grijă, îngere, că ți-au înmugurit aripi
să te zboare vânticelul de aprilie mai sus de răstoacă și de luncă;
acolo e valea toată verzulie ca lăptuca proaspătă
și m-a apucat un dor să cânt și să cuvânt și nu am cui.

cresc lăcrămioarele ascunse în cochilia frunzelor ca mătasea,
ies la lumină piciorușe și antene,
plânge cu rugină Hristosul de pe troiță și copilele își vopsesc unghiile
ca pe niște gărgărițe roșii – e primăvară,
iarba și păpădia mustăcesc prin spărturi din asfalt,
trifoiul își scutură mătăniile ca o femeie,
graurii fac horă și, vezi îngere, sub umbra unui nuc mi-am îngropat
și eu copilăria, două fire de nu-mă-uita și o panglică de școlăriță.

inima lumii e grea și poate că din ea crește o altă inimă
ca în tablourile Fridei Kahlo;
după bătaia ei vom măsura clipele, fiindcă timpul e un zeu mare
și adânc ca un ocean, nimeni nu îl știe măsura cu totul,
nimeni nu îi ghicește mersul de prunc cu călcâie moi
peste buzele și pieptul nostru.

Ulise

Ochii mei dor, ochii tăi dor, dar între noi e marea.
Precum o stâncă pe care valul o uzurpă, acesta e altarul nostru.
Precum floarea albă din dantela mării, precum rugii de muri cu țepii vii,
așa ne este patima și drumul.

Eu merg către locul unde se scutură merii, nonșalant, patetic și amar.
Sunt ca Penelopa lângă mal, vântul mă citește și mă declamă
pe limba păsărilor, a algelor și a ierbii.
Povestea tristeții mele cade din tăria cerului

ca ploaia de vară pe acoperișuri.
Pitulată în pod, ascult și tac.
Nu pot plânge, viorile cântă scherzando
până când și urechile mă dor, mă dor.
Totuși între noi mai este un anotimp.

Așa precum călugării aduc prinos de iubire și iertare
pentru Dumnezeul care trăiește prin oameni,
pentru cel mort și cel înviat,
și pentru duhul care șoptește apelor și celor care nu cuvântă
dar și celor care rostesc vorbe,
mă rog și eu
ție și mie,
nouă, cei vii și departe unul de altul,
îndreptățiți să iubim și să ne iubim,
precum piatra pe care calci mă rog să fii viu
să avem timp să credem și să sperăm unul în celălalt.

Dar între noi e marea și ecoul care ne separă,
precum un vânt neprielnic corabia o ține departe de mal.

În fiecare piramidă (culegerea Row of Masks, 2020)

în fiecare piramidă există o mărturie pentru barbarie
și încă una pentru civilizație
o mărturie pentru cultură și alta pentru natură
un colț oarecare unde e scris numele meu,
numai că eu nu l-am descifrat încă
și numele tău și al ei și al lor, ba chiar și al nostru
sau ceea ce se va întâmpla
fiindcă încă nu s-a întâmplat tot ce scrie în acel colț

celulele noastre nervoase dansează ca păianjenii
în plasa sau labirintul unde soarele
e prins ca într-o cameră secretă a unei piramide
ni se arată că e ora 5 după-masa
și suntem singuri, lăsând o mărturie scrisă
despre lumea noastră tridimensională
a mea și a ta, a ei și a lor

și dacă eu găsesc pe internet acum că vor fi la mine
20 de grade celsius
este și din cauză că într-o piramidă
au fost găsite 20 de pisici îmbălsămate
așa cum sunt numărate acum de altcineva
și tocmai din cauza aceasta pisica mea adevărată
parcă zâmbește
și apoi păianjenii mei fug în cartea despre Alice,
în țara minunilor, unde zâmbetul pisicii rămânea pe cer
și după ce pisica dispărea,
fiindcă așa e în orice piramidă, fie că e minune a lumii
fie că nu este

***


în fiecare piramidă există o mărturie pentru
progresul științelor cum ar fi geometria,
dar și chimia cu amidele ei,
farmacologia și piramidonul de odinioară,
istoria și Pyrrhus, regele Epirului,
geografia și portul Pireu,
arta culinară și pireul de cartofi,
psihiatria și piromania,
filosofia prin Pirro, filozoful care a fondat pironismul,
medicina și starea piretică a celor bolnavi de viroză,
mineralogia și pirita,
botanica și pirul, buruiană rea,
zoologia și peștii piranja,

în sfârșit există o dovadă despre limba română
sau orice alt tezaur lingvistic,
o dovadă că suntem încă vii,
că limba noastră e tânără și vie,
că ne naștem și murim prin ea

în fiecare piramidă nu este doar arta
străveche a unor oameni străvechi,
din atâtea ținuturi ale lumii,
ci suntem și noi, cu sufletele noastre,
singuri fiecare precum o piramidă,
precum orice minune a lumii,
precum orice om în sinea sa

și dacă nu reușim să ne înălțăm
propria piramidă,
atunci tot suntem și noi locatari în vreuna
a altcuiva, simpli chiriași sau
comis-voiajori, urcând și coborând întruna

Pe vremea când pământul lega rod îmbrățișând cerul

Mie mi-e frică de bărbați.
Sunt tânără, nu am trăit decât o viață de jumătate de secol
și lumea lor masculină îmi este total necunoscută, e firesc să mă tem.
Știu, puteți râde de mine, după atâția ani de preacuvioase frici,
când pe plajă vin doamne și domni cu ținută sumară.

Mă tem. Știu că ei nu sunt ca mine, au altfel de vise pe buza pămîntului,
în marginea raiului și pe tărâmul ierbii și al scaiului.
Femeile par să fie un fel de umbrele de soare pe care domnii lor
le deschid sau le închid în fața străinilor.

Aș fi vrut să merg la cor, dar nu am voce bună, ar fi fost frumos să cânt
într-un cor mixt, cu bărbați de vârste diferite și femei la fel.
Să fim la fel și să ne cunoaștem mai bine,
să cântăm toți aceeași melodie. Un cântec despre fericire
sau altă noțiune comună celor două sexe.

Mi-e frică să dau mâna cu bărbați necunoscuți, ei toți par altfel,
mai nu știu cum, mai ciudați.
Lumina lunii se agață de nasul lor masculin, care pare mai mare,
deci ei miros mai mult, adulmecă parfumurile
pe o suprafață mai mare a nasului. Probabil că ei sunt ceva mai inteligenți,
au felul lor de a gândi lumea diferit față de femei,
și sunt ca stelele, singuri și goi, își clădesc viața cărămidă cu cărămidă,
vorbesc doar între ei de pe metereze și rar cu femeile,
ca și cum ar urmări buletinul de știri.
Ei sunt pentru mine o terra incognita din călătoriile lui Gulliver.

Nu cred că femeile pot să își aleagă bărbatul, cred că doar bărbații aleg,
și uneori, mai rar ajung la neînțelegeri între ei, în lumea lor de bărbați.
Mie mi-e groază să văd un meci de box.

pastel

Pământul e mănos și cald, cerul e ca o pătură moale care abia îmi acoperă picioarele, trebuie să se fi prelins pe undeva noaptea un luminiș cu stele și nori, încât acum parcă nu mai sunt destule.


O fată tânără își îndoaie genunchii la piept și pune capul pe genunchi, ca o fecioară scăldată de soarele pieziș. Plânge și se gândește oare câți oameni plâng odată cu ea. La un geam deschis cineva ascultă Concierto de Aranjuez, chitară clasică.


Toporașii au crescut și au înflorit peste noapte, pădurea cântă. În cortul lui de război voievodul doarme și jarul încă mai luminează printre degetele străjilor. Copiii au învățat să citească sub plapumă și se culcă cu inima tresărind în povestea cu sulițe și trâmbițe. Zeița Diana își încordează arcul pe farfuria ornamentală agățată lângă cuier.

Simplu

îmi ascult inima cu clopotul stetoscopului
și mă gândesc
că probabil unii cred că inima seamănă cu clopotul,
că răsună când omul intră într-un loc de rugă și sfințire cu inima
și de aceea o parte din stetoscop se numește clopot.

plouă. e vreme rea de pandemie, se zice.
mergând pe drum o femeie plângea cu glasul tare o rudă moartă.
așa era mereu, și în vremuri obișnuite, cineva mereu se plânge. păcat.
o inimă de turtă dulce,
asta visam când eram copil și bunica povestea
despre iarmarocuri din timpul dinainte de primul război.
secolul 20 și urâtele răni ale războaielor,
visul de pace universală al unui copil care tremura de timiditate
în fața profesorilor. asta eram. nu întrebam nimic.

o inimă mare și roșie. căprioara ieșind din foșnetul porumbiștii,
aproape de calea ferată. eu privind pe geam în afară.

fusta mea albastră, generos de lungă și ca un clopot, pe lângă tren.
eu privind pe geam înăuntru.
clopoțelul recreațiilor sau pauzelor lungi,
mirosul de săpun al sendvișurilor din trăistuța albă,
cineva care știe să coasă inimile, să peticească cu glazură roșie și albă,
altcineva care înfige acele în pernița ca o inimă,
cineva care dăruiește mărțișoare – coșari și ghiocei, trifoi și inimioare,
străpunse de săgeată, cât mai convențional.

inima mea bate normal și îmi place să o ascult,
am înțeles că sunt la mine acasă atât timp cât mai pot să văd
dincolo de ziduri și de coaja tandră a lucrurilor.
lumina. ceva bun și curat. profilul unei idei platonice.
cât timp mai pot asculta dincolo de frontierele sunetului.
ascult un cântec vechi, atât de vechi încât s-a săpat în memoria mea,
călătoresc pe șinele nervilor prin care mă aud pe mine însămi.
ultimul mohican cu urechea la pământ.
o inimă mai tânără decât trupul.

închid ochii și urechile și caut ceva frumos, o urmă de animal în ploaie,
un bob de apă prizonier pe firul ierbii, mic diamant, mic curcubeu,
mică tresărire pe limba păsărilor
și cos sub pleoape cămeși de iarbă vie, cu muguri noi bătute.

Opțiunea postului

Dacă ne gândim la rosturile și treburile bisericești, putem întrezări verigi de legătură între segmentul laic și segmentul religios al activităților omenești.
Cele două dimensiuni ale viețuirii și conviețuirii oamenilor se întretaie din punctul de vedere al limbii folosite la nivelul semantic al angajării într-o muncă serioasă, cu rost. Aceste semne comune celor două planuri dovedesc o interdependență a sacrului și profanului, în așa fel încât munca apare sfințită și sfântă, purtând pecetea bisericii, iar biserica apare ca fiind subînțeleasă oricărui rost solid al vieții omului în instituțiile laice.

Cele mai importante denumiri ale ocupațiilor religioase sunt comune cu simboluri ale muncii laice – slujba sau slujirea în biserică, serviciul divin, păstoritul credincioșilor, postul creștinesc. Printr-o simplă coincidență, chiar și noul cuvânt job care desemnează o ocupație are și semnificația Iov în limba engleză, amintind de încercările prin care trebuie să treacă un bun creștin în momentul în care diavolul și Dumnezeu fac rămășag.

În acest fel treburile duhovnicești sunt plasate în planul conștiinței publice și al treburilor obștești, în timp ce diverse ritualuri și taine – botez, cununie, sfânta împărtășanie ș.a. – îmbină planul vieții casnice, intimitatea, cu planul conștiinței religioase și civilizează, adică aduc în societate familiile creștine.
Amintindu-mi de Noica, notez că sfințirea se apropie de ființare ca sunet, împărăția de împărțire și rostirea de rosturi. Binecunoscutul ”Întru” din scrierea filozofului ne amintește și el de Crez, unde apare de 5 ori în unele variante, dacă numărăm și cuvântul ”întrupat”.

Postul creștinesc, reprezentat acum prin postul dinaintea Paștelui, are mai multe rosturi – de nivelare și apropiere a dietei diverșilor credincioși, deci o experiență de comunalitate și împărtășire, de însănătoșire a organismului, învigorare și detoxifiere după iarnă, de chivernisire mai bună a resurselor economice la sfârșit de anotimp rece, de igienizare, de educare a răbdării și sentimentului de recunoștință pentru ceea ce Dumnezeu ne dă zi de zi, de păstrare a echilibrului între cele trupești și cele spirituale, fiindcă nu ne putem hrăni doar cu cuvinte, de întrajutorare creștinească prin apartenența la aceleași obiceiuri alimentare.

Menuet desuet

Treaptă cu treaptă, iedera se-nalță
La ușa veche astăzi încuiată
Papucul doamnei agățat de clanță
În tufele de caprifoi se-arată.

Cu ochii-i negri, vaca-domnului privește
La fluturii monarh cam invidioasă,
Ploaia de-april cea rece miruiește
Suav, întreaga fire lângă casă.

Iubiri și vieți de gâze în pereche
Sunt spulberate-n praful de pe drum,
Înmugurește iar portița veche
Spre grădinița plină cu parfum.

Ca biblia se deschide floarea
De ghiocei, narcise și zambile
Pe rând, le suflă rochiile boarea
Ce rupe din corole dalbe file.

Se întrupează logosul în fire,
Din rădăcini și seve către soare,
Pământul tot în astă răstignire
Învie-n nopți cu iz de lăcrămioare.

Pete-n soare

Tot scriind cu rimă creață
Versuri noi pe „agonia”
Nu mai pot de dimineață
Să citesc Teogonia.

Ori cumva chiar pe Ovidiu,
Eneida lui Virgil,
Mă gândesc că azi Covidul
Face totul dificil.

Mi-e lene și mi se-apleacă
Iar siesta-i foarte grea.
Topârceanu – treacă-meargă.
Restul, toți, sunt altceva.

Primăvara asta feste
Ne-a jucat peste o mie,
Vine și la mine veste
Că Hristos n-o să învie.

Că de când cu postul mare
Pe la noi, în carantină,
Prețuri cresc în galantare
Chiar de-i magazia plină.

Doar vreun marș strigat mai tare
Sau cocoșii peste gard
Mă trezesc din hibernare
Când mai scade câte-un grad.

Oaspeți mari sau mici grămadă
Au venit să prohodească
Rece floare în ogradă,
Ce-a murit fără să crească.

Soarele, cu zâmbet trist,
Nu mai vrea să se mai joace,
A fugit ca un artist
Prin străini, căutând noroace.

Notă – agonia = site-ul http://www.agonia.ro