Blog

oglinzi

să fi fost ceva mai mult decât solitudinea
dincolo de ochii mei ferecați și acri
ca lacrimile la gerul Bobotezii
dincolo de lumea oglinzilor din pielea surâsului,
întinse ca o galerie sau ca niște globuri din perioada disco,
oglinzi care îmi jupuiau orice atingere și o amplificau
dându-mi-o înapoi
cruce de oglinzi în cuie de oglindă
odată cu oglinzile celorlalte simțuri
în lumea în care ne naștem unul câte unul
în alte și alte rame
și ne vedem unul pe celălalt printre ele,
și gustăm laptele și mierea tot cu oglinda pe buze
și ne îmbrățișăm printre capodopere finisate și oglinzi de bărbier

să fi devenit oare pe de-a-ntregul oglindă mai apoi
în mâna oricui, a întâmplării sau a copilului necunoscut
care-și privește ghetele în oglinda mea cea mai frumoasă

***

unii oameni se despart de ei înșiși
așa cum cade tencuiala de pe case vechi
și atunci rămâne la fel forma clădirii, dar ceva lipsește
tonul vocii lor răsună fals, dar la fel cu vocea lor de demult
așa cum ar vorbi prefăcut unor copii
pe care ei, maturi, îi mint ca să îi adoarmă
și nicio ploaie nu poate să îi readucă în simțiri
doar rar se așază fantoma unui fluture
peste rănile vii, încă vii, din palme, de pe frunte,
din scobitura lăsată de degetele lor pe o carte

îmbătrânire

sunt singură și îmbătrânesc,
stând dreaptă pe scaun, lângă sfântul soare
primăvara îmi apasă pleoapele ca pe o roată
dar tac fără să mă plâng,
îmi pare rău că îmbătrânesc și mă simt ca un copac
care își întinde pumnii grei spre cer, amintindu-și
că odată s-a întâmplat o minune în răsadnița pădurii

ca un copac bătrân cu trunchiul gros,
care cere să fie atins de mână de om,
asemenea sentimentelor care răsar de sub apă
doar pentru a se umple cu lumină,
flori care strigă iubirea ca niște răni deschise

mi-e greu să îmbătrânesc singură,
până și cărțile mele sunt vraiște și își flutură foile,
în vântul cenușiu și crud ce fură miresmele
primăvara este în spatele retinei și pulsează
puternic, să intre în lumea din fața ochilor

alarma

sună din nou alarma…
sunt departe de oraș, mă aflu aproape de linia de centură,
burdihanul bolnav al citadelei pleznește la prima gaură
departe de genul de filme thriller, cu mereu aceeași alarmă
din mașina timpului de hg wells, ecranizare din
nu mai știu ce an,
când mai e timp ca orașul să se umfle în pene ceva mai mult

și totuși sună din nou,
trec trenuri pe calea ferată, trenuri de marfă,
șuierul lor trepidează cu măsură, ca în casa călăuzei din filmul
călăuza regizat de tarkovski
de câte ori privit-am, doamne, din tren locuințele
sărace de lângă șine, șuierând odată cu inima mea,
trenul, cenușiul tren ca o pată pe rochia unei mirese triste

fără îndoială e primăvară și poeții orașului
încearcă să se trezească cu umerii gârboviți de greul,
același pământ greu cu bolovani ascuțiți până la cer,
până la atriul stâng dintr-o aceeași casă,
din pompeiul cu primii creștini murind sub cenușă,
casă cu veacuri de praf pe fațadă,
unde răsună din nou alarma lovită cu ciocanul de pe ușă

dans

îi văd pe ceilalți trecând albaștri, ca într-o horă
în ritmul valurilor perfect sincronizați
pas cu pas, căldărari ai luminii piezișe,
fântânari ai cerului pictat cu stele,
ei sunt goi și triști, ca în desenul lui matisse,

privită în clișeu negativ, culoarea roșu devine albastru,
și poate că cerul este în realitate roșu cald, oranj
și noi îl vedem albastru și marea e de sânge cu corali bleu,
și lumea stă la mijloc de curcubeu unde s-a oprit lumina brusc,
unde s-a frânt raza prin cristalul ochilor
ca să ne dăruiască cu toate cele lumești,
la frângerea luminii, nu a pâinii,
la praznicul de îngeri și cuminecarea zeilor,

aici suntem acasă, la polul opus ombilicului lumii,
născuți prin lumea cuvintelor ce ne ține loc de piele,
ne amăgim că nu e frig și întuneric,
într-o lume ca un dovleac copt ce ne ține vrăjiți,
ne sugem degetul mare ca să învățăm graiul,
prin sinapse directe între lumea de jos și cea de sus,
de-o seamă cu scoicile și nisipul

vedem

auzim și vedem multe lucruri, fiindcă suntem oameni,
poate mai multe lucruri decât există sau decât sunt,
dacă știm să facem diferența dintre concepte,
ochii noștri văd cerul – doamne, cum o fi acela?
văd aerul, văd orizontul,
văd despărțirea dintre noi și iubirile noastre,
auzim că unii au plecat din viața noastră,
auzim de bine sau de rău,
vedem știri la milisecundă, vedem că trece timpul,
că omul de lângă noi e trist sau fericit,
sau că omul din noi e trist sau fericit

tu, Doamne, de câte ori ne-ai văzut și auzit pe noi
cu ochii goi și urechile asmuțite de liniște,
singuri și pribegi,
boțuri de humă cu suflete scheletice,
agățați de iluzii optice și emoții care ne retrogradează
la răsărit de eden?

fiindcă suntem oameni,
vedem cum cresc copacii drept și cum zvâcnește iarba
de fiecare dată când se naște soarele,
căutăm la microscop fosforescente lumi,
ce mai apoi se dovedesc a fi doar stele muribunde,
țâșnind ca niște artificii colorate dincolo de noi,
departe

Femeia frumoasă

Femeia mea e frumoasă și-și îndoaie capul ușor precum crinul de sticlă al veiozei aprinse pe noptieră, e așa frumoasă de parcă au pictat-o rafaeliții ca madonă cu cămașă cusută cu borangic argintiu.

Când face un pas spre dreapta, simt deasupra urechii mele un dulce susur ca de șipot ce astâmpără setea, când își ridică brațul, simt că mi se încordează pieptul ca un arc greu de întins.

Ea este toate zânele bune cu părul subțire, precum nisipul la scăpătatul soarelui, ea e lujerul unei flori fără parfum, așa cum preafrumoasele flori nu au nevoie de parfum pentru a străluci: știu că zeii se joacă cu surâsul ei, dar nu mi-e teamă, într-o zi voi fi mai puternic decât ei.

E așa frumoasă încât chiar mi-aș dori să fiu singur cu ea, să mă pierd în deșertul acestei femei, fără oază, fără merindele și apele împărtășaniei cu ceilalți oameni, fără ca eu să fiu al ei și ea a mea, doar eu și ea deși e imposibil, dar nu mi-ar fi frică.

Rădăcini

mai apoi mărul avea și flori și fructe putrede pe-același ram,
bunicul plecase demult dintre noi,
cu căciula lui de miel mirosind a naftalină,
omagiu pentru o primăvară târzie,
ultima răsărită cu greu din inima lui irosită,
înhămată la carul mare an de an

nu putea fi decât toamnă,
încă una fără merele de odinioară,
câți ani trecuseră numai apa râului știa,
două coase stăteau cu mânerul dat la rindea și vopsit verde,
prinse de stinghia unei stupini fără albine,
derutate în zborul lor printre miresme de teasc și de nectar

pe sub pietre fugeau mrene și țipari,
lunecoși ca privirile oamenilor singuri de prea mult timp,
înotând contra curentului, magici și reali totodată,
apărând și dispărând ca lacrimile moșului când încuia portița,
undeva pe cerul ochiului albastru,
undeva prin pupila deschisă a vetrei satului,
undeva prin răstoaca odinioară cu fluturași cafenii
și mohor fraged pe marginea drumeagului

mai cădeau și stele, dar rar și nu multe,
și poate că atunci când el a murit, sărac și trist,
numai o singură stea mică s-a oprit din clipocit,
și el închis în lemnul coșciugului, după o viață întreagă
plămădită în covata de lemn ce ne era și leagăn,
demult, când eram și noi la fel,
tot la portița din lemn verde așteptând tăcuți

il tempo mio giocondo

visam un bărbat vulgar, cu pană la pălărie,
de genul celor care vorbesc despre ”chestii”
chiar și în referatele cuminți despre istoria literaturii
în epoca elenistică
un bărbat care îmi spunea știi frumoaso sau dragă grasa mea,
gara mea cu grafitti opulent și unsuros,
aștept de trei veșnicii să vină un tren pentru noi doi,

să ne urcăm împreună și să ne șoptim despre șotron și șotii
precum gemul prea dulce de mure vărsat pe bluza ta albă,

da, era un coșmar și am luat la repezeală
sprayul pentru incendiu
și i l-am aruncat în cap
și el a zâmbit cu tâmpla sângerândă
a zâmbit din nou ireverențios, ca unei femeiuști trecute
de prima și a doua tinerețe,
știi frumoaso eu nu am avut nicio cădere nervoasă,
tot ce am vorbit cu tine era doar o glumă la beție,
fiindcă nu există căderi nervoase și nervii sunt plasa în care
cad chiar și sinucigașii, și nu mor,
asta e viața, o chestie pe care o smulgi cu greu sau deloc,
dar nu e recomandabil să încerci

gândește-te logic omule, nu sunt eu nebună,
cum și tu spui că nu există nebuni,
sigur sigur omul trebuie să judece logic și să nu facă răul,
căci dacă distrugi toate violele odorata din lume
nu rezolvi nimic, și chiar dacă creezi o altă floare mai frumoasă,
tot nu trebuie să nimicești pe cea dinaintea ei
și nici să te omori, oricât ai fi de singur, sărac sau trist

femeia nu e o chestie, e o citadelă a luminii,
femeia e o casă cu ferestre care văd ceva ce vine dinăuntru,
și în noi toate locuiește un dumnezeu,
dar nu ești tu acela, du-te naibii,
totul e prea frumos ca să îți explic ție
imperativele morale în lanțul firii noastre

Era digitală

Este un truism să afirmăm în prezent că ecosistemul sau ”planeta vie”, cum era numită demult, include omul și este dependent atât de om în calitate de individ, cât și de determinările sociale ale individului uman, lucru certificat de felurite științe de graniță între teoria sistemelor și teoriile biologice, antropologice, psihosociologice, neuropsihologice etc. Un loc aparte îl au teoriile neurolingvistice și semiotica.

Din moment ce diverse științe au încercat o apropiere a corpusurilor lor de cunoștințe și teorii și a obiectelor lor de studiu, nu putem totuși să eludăm claritatea sau precizia diverselor contribuții specifice ale fiecăreia.

Datorită impactului neurociberneticii și evoluției sistemelor de comunicare globală asupra stilului de viață al omului la începutul secolului 21, este necesară o delimitare a implicațiilor neurofiziologice și psihologice ale formelor de mass-media socială și diferitelor instrumente – deci prelungiri ale cortexului omenesc – care permit comunicare cvasiinstantanee între indivizi și grupuri umane din diferite fuse orare, la orice oră a zilei sau nopții.

Pare că nu e mult de acum 30 de ani, când încă stăteam la coadă pentru a trimite telegrame sau pentru a obține, în orele de program ale funcționarilor PTTR, o legătură interurbană plătită cu preț mai mare. Oamenii au trebuit să se adapteze schimbărilor rapide în infrastructura telecomunicațiilor, încercând să se atașeze de valori tradiționale ca de niște geamanduri. Poate din această cauză au luat amploare site-urile de pe internet cu felicitări virtuale și citate motivaționale, site-urile de socializare prin poezii simple, accesibile oamenilor cu o cultură clasică mai puțin fiabilă, site-urile de muzică, industria de emoticoane și imagini gratuite trimise în eter și personalizate la cererea clientului.

Este de amintit că, la începutul secolului 20, odată cu începutul emancipării pe scară largă a vieții femeii, erau la modă fotografiile cu doamne cu glezne groase și genunchi rotunzi, cu mâinile mici și dolofane, amintind mai degrabă de pictura lui Rembrandt. Nu sunt convinsă că tipul longilin de femeie a înlocuit doamnele de odinioară, nu cunosc dacă există cu adevărat o evoluție fizică a diverselor rase de oameni într-un timp aparent scurt, evoluție depinzând de zona climatică și de toți factorii geografici, dar și de cei psihosociali. Dacă această evoluție există, atunci e probabil ca ea să fie influențată de era digitală și de translația activității omului către utilizarea frecventă și rapidă a tastaturii telefoanelor mobile, tabletelor, computerelor.

Deoarece rezultatul global al activităților umane influențează atât mediul înconjurător, cât și datele antropologice, putem presupune că era digitală a forțat o adaptare anatomică a omului, necesară obținerii unor rezultate optime. Pe stradă, loc public asemenea internetului, poți observa mulți tineri mai ales, care comunică wireless cu alte persoane, care tastează extrem de rapid, cu degete abile, diverse mesaje indispensabile vieții lor sociale. Privind cu atenție, am zărit mai multe tinere femei cu degetele prelungi, adapate acestui stil de viață, în timp ce femeile mature și în vârstă au altfel de formă a mâinilor, demodată. Să fi fost doar o părere? Este posibil ca aceste doamne tinere să fi fost mereu la fel în mediul citadin, intelectualizat. Dar e posibil ca și organul să fi fost mai bine adaptat funcției și funcția să apară odată cu alungirea falangelor și forma longilin-suplă a trupului omenesc. Mai mult decât atât, a existat și moda prelungirii unghiilor cu unghii false, accentuând și mai mult idealul acestui nou tip de femeie.

Deoarece indubitabil oamenii sunt legați între ei prin diverse rețele neurolingvistice, ceea ce stă de fapt la baza dezvoltării limbajelor electronice, putem afirma că rezultatul de vârf creativ în era digitală, care actual devine ”era cognitivă”, urmând erei de programare (după unele păreri), depinde de modul de îmbinare sinergică a activității tuturor indivizilor dintr-o anumită cultură. În această eră, creierul omului este stimulat și angajat prin taste cu cifre și litere în ambele emisfere, astfel încât rezultatul este o mai mare explozie informațională și energetică. Să nu uităm că mâinile sunt deservite de sau servesc arii largi ale scoarței cerebrale, atât motorii, cât și senzitive, fiind capabile de o mare finețe și control ale mișcărilor. Un alt fapt este că, prin terminațiile nervilor periferici ai degetelor, mult folosite în comunicarea prin ecrane sensibile sau taste, se realizează o globalizare mai fină a intelectului unor categorii largi din populație, care reușesc să țină pasul cu noile schimbări rapide ale vieții zilnice. Astfel crește emulația necesară progresului material și cultural. Desigur, aceasta reprezintă un ferment și o matcă fertilă pentru toate acitivitățile sociale, astfel încât putem spune că omul începutului de secol 21 are lumea la degetul mic, dar uită adesea că aceste instrumente moderne de comunicare și petrecere a timpului liber sau a orelor de muncă sunt și ele în esență niște unelte, deci niște prelungiri ale cortexului motor și senzorial al omului. Aceasta se observă mai clar în cazul persoanelor cu dizabilități, care folosesc diverse proteze electronice pentru a fi în contact cu lumea și a duce o viață utilă și plăcută. Așadar, este destul loc pentru umanismul renascentist în gândurile noastre, deoarece tot omul este creatura fantastică din centrul universului propriu – și implicit social.