Blog

Horă

Ce umbră firavă i-e dată aripei
ce poartă albina prin vămile clipei!
Din lună-răsare,
din toate și toți, din neamuri de hoți
și soarele tot coborît într-o floare …
ce iute sărut dintr-o zare în alta
o cheamă să vină, bulz de lumină?

Cu stoluri de gîze, cu stoluri de nori,
ștergare de sori,
așa-i pe cărare vîntul ce bate,
vad de păcate

Anunțuri

înainte să fim praful din lumină

istoria cuvintelor este istoria noastră
șopteau bibiliotecarii din scaunele lor înalte,
de pe scările lor spiralate, din lemn vechi și închis la culoare,
ca dintr-un amvon
unde arar vorbește praful strîns în fuioare de raze
în labirintul de lambriuri și balustrade

enumerarea de origini și sfîrșituri ale cuvintelor în dicționare etimologice,
încercînd să dea un sens cuvîntului religie și cuvîntului respirație
și explicațiile savante privind tușele de culoare ale lui Da Vinci
în pictura fecioarei între stînci,
culturile asiatice străvechi și continentele care nu mai pot fi descoperite
odată cu dialogul dintre civilizații,
rîndurile privitoare la soteriologia din Cur deus homo
și istoria tapiseriilor flamande în secolele 16-17,
cuvintele strivite precum un fluture în cămașa unei cărți

peste grămezi de grîu și fîn în hambar
două trupuri de miri cu nimbul limpede se iubeau,
ocoliți de lumină, atingîndu-se doar cu degetele,
aurii și tineri

 

Libertate

oamenii au cîteodată carnea de lumină,
numai arar Dumnezeu-medicul vede prin sîngele lor,
și fiece strop e ochi, fiece glob de aer e orbită…
topindu-se precum cărările de nea,
ei iubesc cîteodată cîte doi,
uită despre pești și ochii verzi dintre ape și nori

pe lîngă gîze și fluturi, zboară și pleoapa mea prea aurie,
buzele de fecioară prea domoală,
pielea de iadă fără noroc,
cîntecul de libertate care încă mă îngenunche,
libertatea altora pentru care încă lupt, atunci cînd tac

Clasic

era mai simplu și mai frumos
printre coloane înalte, albe,
curat și simplu era gestul cu care plecam genele,
de parcă și umbrele erau mai curate și bune și limpezi…

floarea de regină a nopții și a lunii avea marginile
tăiate cu colțuri drepte și linii fără cusur,
niciodată o taină nu ne momea curiozitatea
și parcă spuneam da sau nu din toată inima

era frumos cum a fost o dată ca niciodată
nu devenea ar fi fost,
părerile nu aveau loc printre vorbe și cărți,
știam ce vrem să fie și numai vîntul șoptea vrute și nevrute,
răsfoind statui

Luna ca zmeura

povestea de dragoste dintre Greta și Pompiliu
era frumoasă și nesăbuită
mult mai puțin vizibilă în ochii lumii decît este, de obicei,
o poveste de dragoste.

ferestrele gării, patinoarul cu copii și fulare, trenurile pline de navetiști, parfumul ei de lăcrămioare și săpunul de măr verde, pernița de ace și bolduri, pixurile cu capac în formă de cap de ursuleț, ochii ei căprui deschis, cu tentă de coajă de portocală și ochii lui incredibil de verzi

era un singur moment când, paradoxal, Greta
nu se simțea păpușă mică – atunci cînd el o săruta în colțul buzelor.
Altminteri, el îi oferea batiste vechi din batist adevărat,
baloane legate cu sfoară,
bilete de papagal și omlete cu ciuperci.

Greta și felul ei de a duce furculița la gură în doi timpi, cu pauză la jumătatea gestului, luna roz ca spuma de zmeură în seara în care au fost la operă și au văzut Romeo și Julieta, și apoi s-au oprit la McDonald’s și Pompiliu a comandat două porții mari de salată grecească și luna aceea plină pe trei sferturi atîrna de marginea copertinei restaurantului

Greta nu îl cunoștea pe Pompiliu și l-a luat de soț,
după ce el a întrebat-o dacă mama ei ar fi de acord.

Între vieți

pesemne că odinioară, între vieți, îmi crescuseră falange lungi
din picuri de cerneală și tremur de arpegii
umblam ca șoapta unui vînt bătrîn ce-n joacă fură bemolii
din suspinul unei fete

se înseninau deodată clopotele a duminică și palid era cerul
ca un polog de grîu culcat de ploaie

pesemne că între vieți îmi creșteau mai galeșe genele
și tălpile ca literele cursive
mă duceau departe peste ghețuri

Povestea iepei de sub grui

Ale tinereţii valuri…cum spunea unul dintre bătrânii mei. Câteodată valurile muşcă din digul cu stabilopozi mai năvalnic, mai amarnic, şi bietul om încearcă din răsputeri să îşi păstreze cel puţin echilibrul, dacă nu ştie să înoate. Ce importanţă are dacă rămâne cu sarea mării pe buze ori cu hainele ude? Cel puţin să nu alunece pradă nestatornicelor spume ale mării…

Vine o vreme câteodată când pasărea închisă în colivie nu mai cântă. Vine o vreme când glasul Casandrei nu se mai aude, când nu mai există semne care să prezică sau semne care să fie crezute. Eu eram la acea vârstă când amintirile din pruncie nu mai îmi luminau serile de mai, se pierduseră undeva pe cărarea memoriei. Dar nici prezentul de atunci nu îmi oferea vreo plută a Meduzei de care să mă agăţ. Nu înţelegeam legătura dintre zei morminte şi cărturari, iar serile mele erau încă pline de farmecul sfânt al stelelor pe care nu îl puteam pricepe, vorba lui Eminescu.

Da, visam să învăţ să călăresc. Nu era vorba de dorinţa de a atinge fructul oprit sau de vreo nevoie de aventură, ci de legea naturală a compensaţiei. Fusesem crescută cu hrană consistentă şi fusesem mereu fie îndesată, fie supraponderală. Îmi plăceau mult gimnastica, schiul, înotul, tenisul şi patinajul şi toate îmi fuseseră interzise prin bunăvoinţa părinţilor, al căror buzunar oricum nu ar fi permis o educaţie mult prea multilaterală pentru mine. Tata spunea că vrea să mă protejeze, fiindcă vărsătorii se zice că mor din cauza apei, dar eu tot insistam să mă lase să învăţ să înot. Avusesem o profesoară care îmi întreţinea visul, povestindu-mi că ea a învăţat să înoate la 30 de ani. Astfel încât diverse valuri ale tinereţii m-au împins într-o zi (nici măcar nu era pe înserat), să încerc din nou marea cu sarea.

Bunica mea, fie ea iertată, m-a ajutat să mă urc pe iapă. Era un cal mare şi blând, obişnuit cu munci grele şi uneori cu nazurile vărului meu, copil care a învăţat să călărească pe Doina de când avea mai puţin de zece ani. Eu fusesem mereu protejată când eram mică, nu avusesem voie să încerc să călăresc, poate şi din cauză că familia mea întreţinea ideea că eu aş fi bună doar pentru buchisit şi prea neîndemânatică să ţin o mătură în mână sau să prepar vreo ciorbă de doamne-ajută. Visul meu de a călări, înota şi toate celelalte încă îmi dădea ghes să calc dincolo de drum. Până în ziua aceea mă mai ajutase vărul meu, copil pe atunci, mai mic cu 10 ani decât mine, să mă urc pe iapă şi mă lăsase odată, spre marea mea frică, chiar la trap uşor, aşa cum făcuse un alt văr cu ani în urmă, când mă învăţa să merg pe bicicletă. Dar nu am învăţat nimic, tot nesigură eram. Atunci m-am simţit eu mai în putere, mai fericită, stând pe pătura groasă în loc de şea şi strângând în pumni hăţul de sfoară legat de căpăstru. De fapt cred că Doina avea atunci numai zăbala, nu avea nici măcar căpăstrul cu care o înhămau când mergeau după fân sau otavă.

Şi, într-un impuls de fericire (pe care acum nu o pot descrie), am hotărât să o iau în sus pe grui, că nu se cădea să merg pe uliţa principală. Până la prima curbă a fost simplu. După ce am început urcuşul, iapa dădea semne uşoare de îndărătnicie, degeaba trăgeam eu de zăbală sau încercam să o îmboldesc uşor cu picioarele. Sub părul din grui, deodată, Doina devine un alt fel de roller coaster …succesiunea mişcărilor am uitat-o, dar cert e că deodată s-a smucit şi s-a ridicat pe picioarele dindărăt de eu am alunecat spre coada ei frumoasă şi am strâns din dinţi şi m-am ţinut cum am putut, după care la fel de brusc s-a aplecat cu botul până în pământ, de am lunecat uşor pe gâtul ei vajnic. Bine că eram tot călare. Atunci, ca prin miracol, iapa s-a domolit şi a început să răspundă, dar cam în silă, comenzilor mele. Uşor zgâriată şi descumpănită am ajuns pe grui la casa unor rude din sat care m-au întâmpinat cu mirare, împreună cu vărul meu. Urmarea a fost că de atunci m-am lecuit de a încerca să călăresc singură şi fără şea, dar visul de a reuşi într-o zi nu a dispărut de tot.

Moara cu vorbe (2)

O altă particularitate fonetică interesantă în satul bunicilor și în împrejurimi, (nu doar în familia mea) în afara transformărilor suferite de sunetele F inițial în H sau V inițial în H gutural și de transformarea lui pi și pe în chi și che, sau a lui bi în ghi, ca în verbul a îmbia care devenea înghia, sau bine care devenea ghine, sunetul mi la începutul cuvintelor era îndulcit și transformat în nghi, cu n prelungit, lung și rostit ușor, neaccentuat, pe care îl voi nota cu N spaniol ñ, deci ñghi, foarte moale.
Așadar vom avea în loc de minune, mică, mieluță – ñghinune, ñghică, ñghieluță, ñghire, ñghireasă etc. Dar : ghiersul privighetorii, cu ghi obișnuit. Nu știu ce alte limbi mai folosesc acest sistem fonetic.
În ”dulcele” grai al bunicilor se spunea deci:

Copchila luʼ Ňghiclăuș e ñghicuță. Daʼ mere sîngură pe chicioare. O fo’ cu ñghieluța la păscut și plîngea ñghinune mare: geaba i-o zîs tătîne-su să tacă. Ea n-are nicio Hină, e copchil. No hai să gustăm o țîrʼ de Hin de-al nou. Ghine c-o stat ploaia.

Cuvântul țîră, considerat a fi de etimologie necunoscută odinioară, este trecut a fi de origine albaneză în dicționare mai noi, cum s-a întâmplat recent cu multe alte cuvinte din dicționar.

TEST: Poeți francezi din prima jumătate a secolului douăzeci

1. A publicat colecția de poezii Facile inspirat de cea de-a doua soție, Nusch. Ca și prietenul său, Picasso, a fost impresionat de distrugerea orașului spaniol Guernica în timpul celui de-al doilea război mondial, scriind poemul Victoria de la Guernica. Un alt binecunoscut poem, Libertate, publicat în 1942, a fost parașutat de RAF în teritoriile ocupate.

a. Paul Éluard

b. Louis Aragon

c. Jules Supervielle

d. Pierre Reverdy

2.  André Breton a publicat două manifeste suprarealiste, în 1924 și în 1929. Poeții suprarealiști agreau următoarele, cu excepția :

a. Asociații libere

b. Controlul voluntar al gîndurilor

c. Transcrierea viselor

d. Scrisul sub hipnoză

3. Născut la Roma în 1880, a obținut cetățenia franceză cu doi ani înainte de a muri. Este autorul poemului Podul Mirabeau, inclus în volumul Alcooluri și al multor poezii inspirate de primul război mondial.

a. Paul Valéry

b. Blaise Cendrars

c. Guillaume Apollinaire

d. Louis Aragon

4. Cunoscut pentru poemul Cimitirul marin, Valéry a scris numeroase eseuri literare sau filozofice și și-a ilustrat scrierile cu propriile desene. Care dintre următoarele afirmații despre el e falsă ?

a. A devenit membru al Academiei Franceze

b. A fost inspirat de cultura antichității

c. A fost ostil mișcării suprarealiste

d. A fost de acord cu teoria psihanalitică

5. A studiat medicina, a luptat în ambele războaie mondiale și a fost decorat în ambele. A fost inspirat de puternicul său atașament pentru soția sa, Elsa Triolet, al cărei nume apare în tilurile alese pentru culegerea de poeme Ochii Elsei și pentru romanul Nebun după Elsa. A fost poet, romancier și jurnalist.

a. Jules Supervielle

b. Louis Aragon

c. Jacques Prévert

d. Guillaume Apollinaire

6. Autorul poemului în proză Jacquemart et Julia, el este un poet al revoltei și refuzului. Se desparte de principiille suprarealismului, devine membru al Rezistenței, refuză onoruri publice. Datorită temperamentului său coleric, el distruge în 1986, cu doi ani înaintea morții sale, muzeul care îi era dedicat.

a. Paul Valéry

b. René Char

c. Guillaume Apollinaire

d. Jules Supervielle

7. A dezvoltat scrisul automat sub hipnoză. Ca și alți poeți din prima jumătate a secolului douăzeci, a fost implicat în ambele războaie. A aderat la Rezistență, dar a fost capturat și a murit într-un lagăr din Cehoslovacia în 1945.

a. Guillaume Apollinaire

b. Jacques Prévert

c. Paul Valéry

d. Robert Desnos

8. Născut în 1900, a publicat prima sa carte de poezii, Paroles, în 1946. Aceste poeme au avut un mare succes la public, neobișnuit pentru o carte de poezii. Erau poezii scrise într-un stil simplu și familiar, uneori combinat cu umorul negru.

a. Saint-John Perse

b. Jacques Prévert

c. Paul Éluard

d. Louis Aragon

9. Este autorul poemului Tînăra Parcă, cu 500 de versuri alexandrine.

a. Guillaume Apollinare

b. Paul Éluard

c. René Char

d. Paul Valéry

10. Îmbrățișînd o carieră diplomatică, acest poet s-a exilat în SUA în timpul perioadei de ocupație. Poeziile sale au devenit mai apreciate după publicarea volumului Amers în 1957. A obținut premiul Nobel pentru literatură în 1960.

a. René Char

b. Saint-John Perse

c. Jacques Prévert

d. Louis Aragon

 

Răspunsuri

 

femeia și contrabasul

cu gîtul ei aplecat ca un semn de întrebare în limba spaniolă
șade la fereastră și crește arbori înalți din gene
și scoate ceasuri de buzunar de sub sîni ca un scamator
și fluturi de zăpadă colorați ca niște paiete și multe flori de gutui
din papucii de casă arăbești
stă numai cu perdeaua zburată de vînt, calmă și moale,
serioasă și tăcută de parcă ar fi fără haine

era undeva pe Champs-Élysées, ba nu, era la Kremlin,
sau poate în Piața Sfîntul Marcu, undeva cu mulți porumbei,
și semne de cretă albe și roșii, și peste voi se arunca o ploaie
torențială, încît vă era rușine în fața lui Dumnezeu, cădea cerul
odată cu amintirea declarațiilor de dragoste
ca niște înjurături între perne
tu dragul meu, tu draga mea,

ea tace de trei ore ca în orice zi de duminică
flămîndă și însetată, cu tîmpla strivind cerceveaua albastră,
cu vîntul și vopseaua scorojită căzută în părul ei,
se ridică de pe covorul persan întins pe perete țesută printre stele
zboară cu genunchii la piept
și mirosul acela de lemn cald și vechi în nări o doboară