primenire

m-am întîlnit cu bărbatul care pritocește apele
ce mai faci, omule, îl întreb
uite torn o cupă în altă cupă,
mereu una mare într-una mică, să se limpezească,
să ne simțim ca pruncul în apa botezului

bine, îi spun, hai să mergem să pritocim ploile
și izvoarele și marea
să adunăm zgrunțuri de sare în pumni,
să-i aruncăm peste pietre
în valea seacă,
să ne clătim frunțile cu apă dulce curată
pînă vom vedea adevărul cu ochii

luna e o lacrimă a unui zeu, crede-mă,
iar soarele
e locul acela care mă doare
cînd plînge copilul meu

Reclame

Vorbe-n vînt

Și săracul vînt, măi frate,
Cu cît șuier mi se zbate!
Fuge de pe drum prin scai,
Pîn-la caravanserai.
Ocolește, ca să fugă,
Verzi-uscate tot îndrugă…
Dară vezi prea bine, soră,
Nime’ nu îl ia la horă.

Noaptea toată, lîngă moară,
Praf și fum îl înconjoară.
Să-i dea chip, de-o fi nălucă,
Ars de dorul ce-l usucă.
Numa că-i strein la grai,
Fluieră doar dintr-un pai.
Mi se pune greu la spate,
N-o fi om pe jumătate?

Ale cui doruri le duce
Dintr-o cruce-ntr-o răscruce?

déjà-vu

Guguștiucii și nucul, glastra din sticlă sidefie cu liliac bătut,
Lemnul moale al pendulei în care secundele au lăsat amprente,
Picături de timp în caverne, pași mici și exacți,
Măsură pentru măsură,
Cum ar fi locul sub coșul pieptului unde mi-am ascuns ultimul hohot de rîs,
Cu capul meu ce creștea greu, apăsîndu-i bunicii inima

Copil simțind cu tălpile cum se ridică genunchii pomilor
din poala pămîntului cu miros de cîine ud,
Aspru și neprielnic, cu spicul ierbii rar, cînd anevoie cînta ploaia
Șuierînd deasupra ramelor corăbierilor din povestea
Cu nuc și guguștiuci, cu toate florile din grădină pictate pe tapet

Am mai citit undeva ceea ce scriu acum,
Simt că sînt tristă de parcă precis am mai adulmecat aceeași ploaie,
Deci m-am mutat în copilărie și de-acolo voi curge,
Iată o casă luată de ape, vor zice,
Tot mai mică e lumea, nu mai poți găsi nici măcar un vagabond
Dormind cu adevărat într-însa.

Răsai tu, lună

Un mare artist a pictat astă seară (acum cîteva ore) un peisaj cu lună miraculos. Nu mă puteam dezlipi de geam – după ploaia mare a fost nor albastru – negru ca o pădure peste zare și în pădure era un luminiș roșiatic, ca un foc mocnit, creînd dumbrăvi abia ghicite între coroanele desenate de nori – ca și cum era o lume acolo sau un palat, sau un foc de tabără frumos. Deasupra norului – pădure, deasupra focului roșiatic al lunii răsărind, era un alt nor mai mic, care apărea poleit, ca un castel inaccesibil lumii din pădurea de de jos, care era deasupra orașului în penumbră. Aparatul meu foto slab nu mi-a permis să păstrez o amintire, dar pentru o vreme voi ține minte sublima imagine.

Altar

El mi-a spus: în ochii tăi văd lumina clară
și vreau să mor ca un fluture, la o bătaie de palme a ta.
Ar fi fost frumos să râd,
fiindcă în clipa aceea el mă iubea
mai mult ca pe Dumnezeu.

Dar nu am putut râde, fiindcă moartea avea un gust
amar, ca al cireșilor nealtoiți.

După ce mi-a spus că va intra și el
în biserică,
simțeam că-mi vine să plâng,
văzând cum se scurge culoarea din vitralii
pe lespezile adâncite de prea mulți pași,
de multe veacuri.

Dimineața el m-a chemat pe câmpul cu maci.
El nu era Dumnezeu,
deci am pășit cu sandalele în mână,
ca să nu strivesc furnicile.

lingurița de argint

scoicile și melcii uscați în crângul de lângă malul mării,
muzica tîrîndu-se, înfiorînd iarba sub pașii noștri,
tu și eu, lumea mea fumoasă,
în care te văd doar pe tine,
și cît de greu se trece dincolo de oglinda în care se izbește
lumina lunii,
care moare doar în apa clară și dulce
în ochii de fecioară și ciută

scoicile și melcii uscați și goi,
praful de pe viorile vechi care străbate secole,
tăcerea ta ca o mare frumoasă,
o lume de sare și amar,
iar toți ceilalți doar umbre care cad dintr-un cer într-altul

cine ești?
probabil că nu ai nume, ca și mine
și nu se spun vorbe despre tine,
ești doar o pată de lumină care-mi rănește ochii,
îmi însîngerează buzele…
șoptesc că știu că semănăm,
sîntem perfecți ca în imaginația unui geometru
numai că eu am un fel de mers ticăit, ca o pendulă grea

stau în picioare în lumea mea care caută o alta
departe de sine,
o lume cu sare amară și miere de pădure pe masă
o linguriță de argint cu un nume necunoscut mi se așează în palmă
și un ștergar brodat stă dedesubt

Infundibul cronosinclastic

Edvard_Munch_-_Golgotha_(1900)

Orașul ca un demon cu mii de brațe,
un păianjen roșu demn de o poveste fără sfîrșit,
un Vishnu autentic cu mii de capete,
în care braț pe braț se-nghite,
în care ochi pe ochi se vede iluminat…

Bulevardul Mărășești înghițit de Aviatorilor
printr-o autentică piață a Victoriei, acesta de Eroilor sanitari,
înghițiți de Șoseaua Viilor,
înghițită de Calea Moșilor,
înghițită de Bulevardul Tineretului, printr-un șpagat perfect
și o roată pe mîini, cu cădere în pod,
că Poduri erau străzile pe vremuri.

Mănîncă și din mine o falangă, fiară,
un Arc de triumf, un Splai al Independenței mele
la ora la care ochii îmi vor cădea în vîrful unghiilor…
și pretutindeni în trup.

Mergeam în noaptea de Crăciun cu taxiul
spre strada Maica Domnului
iluminată de sărbătoare
și un trecător singuratic întreabă șoferul
unde e strada Ion Slavici.
Ah, ești între Ostași și Gheorghe Lazăr bătrîne,
stai bine,
așa cum eu stau prost pe strada Reînvierea.

În ciclul reîncarnărilor unde toți se roagă
să fie mâncați
de către cei mai gustoși decât ei,
să li se sfărîme sufletul lor prețios,
alchimic să reintre în trupul de prunc de om,
sufletul aista chinuit de demoni verzi ca lăcustele,
cu aripi și coarne,
antene de lăcustă,
ca valul de lăcuste din vremea exodului e Iadul,
ca invazia de lăcuste de pe vremea lui vodă Lăcustă
cu verzi călugărițe,
roșii și negre furnici,
cenușii viermi mari ca niște dinozauri după siestă.
Și eu…
ochi cu ochi văd prin toate măruntaiele mele,
ale pămîntului din mine,
ale pămîntului din afara mea,
ale păianjenilor mici și negri din suflarea mea.

Planeta paradisului verde,
a oazelor în pustia
care m-a ales să mă omoare,
undeva pe Calea Vitan poate…

Iată, intrarea Titan e lângă Lucrețiu Pătrășcanu
Mozart, Chopin si Garibaldi cad în Ceaikovski,
dar totuși îl avem pe Eminescu…
Mai duceți-mă odată la Sibiu
după ora de muzică clasică să ajung eu pe strada Moldoveanu
care mi-e numele
pe strada Moldoveanu și apoi pe strada 16 februarie, că
atunci m-am născut
nu de alte, dar avem 16 februarie în Sibiu și în București, și în Baia Mare
și în Târgu Jiu între Coloana Infinitului și Poarta Sărutului
sîntem gemene,
și după ce mor să merg pe Aleea Filozofilor, pe strada Lucian Blaga
și Contantin Noica

Ca un demon roșu, orașul se înghite veșnic pe sine….
falangă cu falangă,
infundibul cu infundibul,
cât se poate de iconoclast…

Michael_Pacher_004

Buchetul de flori

Sunt curioasă de un singur lucru – cînd a scris Ana Blandiana acest text? Trăim cu toții în aceeași matrice stilistică, cum spunea Blaga. Eu, fiind copil, trăiam în aceeași matrice stilistică cu poeta mai sus amintită. Acest lucru ne-a influențat pe amîndouă. În mod aproape cert că nu mi-a spus nimic profesoara de geografie, învățătoarea sau profesorul de desen, de fapt eram, cred, în clasele primare. Poate era vreun desen pe holurile școlii, nu știu.Textul Anei Blandiana nu cred că era în anii 70 în manuale școlare, dar nu mai țin minte precis. Am observat în fața casei, în curtea unde creșteam, cimentul spart și golul din trotuar era aproape aidoma hărții României. Știu sigur că am comparat acel pămînt gol cu harta țării și le-am spus unchiului și mătușii. El a rămas mai mult pe gînduri, părea descumpănit, iar ea a ripostat că seamănă mai mult cu România împreună cu Basarabia, dar eu nu am înțeles, fiindcă la școală nu învățam așa ceva. Pe dentistul meu îl chema Basarab, adesea ajungeam în gara Basarab, învățam despre Neagoe Basarab, dar nu auzisem de Basarabia și încă nu înțelegeam funcția de conectivitate a Logosului în general. Vecinii noștri, mi s-a spus mai tîrziu, erau basarabeni și acum mama s-a mutat în casa lor, casa veche au vîndut-o, fiindcă avea teren foarte mult și nu putea fi locuită. Mai știu sigur că eu însămi am comparat harta țării cu un buchet cu flori în glastră, dar nu pot fi absolut sigură dacă nu citisem pe fugă sau nu auzisem pe fugă așa ceva. Oricum, am fost influențată de aceeași matrice stilistică și, poate, indirect, de Ana Blandiana, care a devenit în liceu una dintre poetele mele preferate. O citeam și o recitam la un micuț microfon, mai am și acum înregistrarea. Oare când a fost publicat textul prima oară?

https://forum.didactic.ro/buchetul-de-flori-ana-blandiana-t23943.html#p217642

Am primit, din partea unei persoane binevoitoare, răspunsul că textul Anei Blandiana exista în anii 70 în manualul pentru clasa a IV-a. Oricum nu eram sigură, dar acum parcă îmi amintesc – asta explică de ce am reușit atunci să observ forma aceea de pămînt cu atîta ușurință, s-o identific. Mă miră puțin ce elaborate erau textele pentru cei de 9-10 ani. Oricum, frumos. Un alt aspect tot la fel de interesant e că ieri, după-masa, am privit cerul pe stradă – înspre asfințit era un singur loc gol – și ce credeți? Un nor cu nimb auriu semăna cu harta României, nu perfect, dar era oricum. Abia după aceea am găsit această postare aici (o postare pe facebook despre textul Anei Blandiana). Mereu mi se întîmplă la fel, de pildă azi-noapte nu am dormit și, ca mereu cînd nu dorm, pasărea ”mea” (una sau alta din cîrdurile din zonă) stă cocoțată exact pe colțul blocului care se vede de la fereastra mea. Există niște obișnuințe ale lucrurilor, niște forme în care ele toate se așează și făpturile necuvîntătoare asemenea – precum harta aceea în copilăria mea, precum pasărea dimineții etc. Și formele acestea desigur depind de Dumnezeu sau orice altceva înțelegeți prin lumea în Sine, spirit etc.

……………
Fără vreo legătură directă cu cele de mai sus, ieri mă gîndeam din nou la glossa lui Eminescu. Întrutotul de acord cu versul – tu rămîi la toate rece -, dar, oare e bine spus ”privitor ca la teatru tu în lume…”? Răceala emoțională și afectivă, oricîtă cerneală a curs împotriva ei, este benefică și vitală chiar. Este sursa armoniei și echilibrului. Iubirea, în sens superior, nu animalic sau pasional, provine tot din spirit rece. Înseamnă acceptare senină și lumină. Numai fiind reci putem interveni eficient pentru o cauză dreaptă sau ceva bun și eu cred (încă): omul e bine să nu fie pasiv ca la teatru în viață, indiferent la bine și rău – nici zeii nu sînt așa în povești – dar stoic și spectator rece, da, poate fi. Știu că și actorii sînt reci, dar în ”rîndul” lumii mai sînt și lucruri care contează. Și-apoi, diferența dintre actori și spectatori e mică adesea. Și unii și alții sînt sinceri de fapt. Cel mai bun actor e poate cel mai bun spectator și reciproc.

De ce nu au fluturii inimi

am împrumutat și eu,
ca toți oamenii botezați,
o inimă
un suflet
doi ochi
poate și alte simțuri
și niște picioare umblătoare
și niște mîini muncitoare
pe cărările celor văzute și iubite
văzute și nepricepute
nevăzute și temute
sau neștiute

fuse înalt valul sub cerul senin,
fuse mare mirarea copilului sărac,
fuse frumoasă iubirea omului cu inimă slabă
și pînă la pămînt închinarea celui neîntinat

roiau pretutindeni făpturi fără inimă
și așijderea făpturi cu inimă
suflet, ochi, și de toate cele

auzi, Doamne,
pentru ce îmi mulțumești mie acum,
cînd visez că zbor?

 

Exerciții epistolare

epistola unu de la omul singur către omul ne-singur

Ne-fratele meu sau ne-confrate, sărbătorim 10 ani de necuvinte de cînd amîndoi am pus mîna dreaptă pe sfînta tastatură, în spiritul sfinților patriarhi români la Mitropolia poeziei – eu de la Dumnezeu citire, tu – de la anti-post-post-modernismele epocii. Fie-ți monitorul cu super-preț și supercurat, ca inima Preacuratei și bucură-te de book-uriile vremii și ale tale palimpseste catalogate în ale Bibliei noastre vinoteci. Ne-spus adio și n-am cuvinte, Pico della Cenerentola.

epistola doi de la omul singur către omul prieten altora

Omule prieten omului, care te cunoști după nevoia celuilalt, îți doresc multă rezervă de răbdare și pamperși pentru nepoții vărului tău și bunicii paralizați ai iubitei tale din liceu, pe care nu ai uitat-o. Că și omul e ca pomul – cît rodește se prăduiește. Fie să ai parte de multe excursii cu cazare prin hoteluri de mâna a treia cu prietenii care nu pretind mai mult și nu te jecmănesc, fiindcă ești un șofer bun și nu plătești decît benzina. Dea domnul să-ți crească la maxim numărul de amici pe facebook, să poți studia cât mai multe dialecte și jargoane necunoscute. Amicitia vincit mores, al tău semper infidelis.

epistola trei de la omul singur către omul rudă altora

Bunule fin al cumătrului socrului vecinului meu, fie-ți viața luminată și mintea îndestulată. Cine seamănă adună, mereu în familie bună! Să-ți deie domnul înmormântări cu mai multă vreme bună și nunți cu miri cu dare de mână. Când auzi pe vreun cioflingău pe stradă ”să moară familia mea”, scuipă în sîn de trei ori și fă-ți cruce cu limba pe cerul gurii. Că sângele apă nu se face, decît în caz de boală grea, când trebuie să ai la îndemână telefonul de la firma de pompe funebre. Să-ți crească arborele genealogic mai frumos decît la siturile de pe internet care ți-l fac contra cost, cu stimă, nea Gigi de la căminul de nefamiliști care a fost privatizat.

epistola patru de la omul singur către omul socializat

Alo… Cum Victorița, spui că nu mă mai ții minte? Sunt eu – Chioara de la salonul 6. Păi acum 10 ani amândouă luam Haldol și ne înțepau curul cu ace lungi. Îmi vine să plîng fato, nu știi că doctora spunea că trebuie să socializăm, că altfel nu ne vindecăm? Mai știi că îți plăcea să bei cafea pe ascuns cu mine și să porți fularul meu roșu prin spital? Ce zici, fă, mergem la o bere cu mici ca altădată? Nu poți… ai oră la manichiură…a, înțeleg, dă-o naibii de viață fato, te pup…

epistola cinci de la omul singur către omul comunitar

Sunt C.C., de la apartamentul 10 scara C, știu că am intrat și noi ca toți ceilalți în comunitate în 2007, dar de fapt mai dinainte, fiindcă pe la noi au introdus moda asta, adică să i se spună comunitate aproape oricărei adunături sau grup de oameni sau chiar cetățenilor unui oraș sau unui sat – tot comunități sunt. Și minoritățile, mai ales. Sexuale, etnice, religioase – ca și majoritățile, ba chiar mai mult, tot comunități sunt. De prin anii nouăzecișiceva, dacă mai țin bine minte. Pe vremuri aveam comunismul și comuna primitivă – care nu era comuna Berceni sau Adunații Copăceni. Înainte comunitățile nu erau sau le ziceau altfel sau oricum nu aveau așa avînt comunitar accentuat. Avem și cîini comunitari și daravele comunitare – cum ar fi reclama electorală cu sacoșe pline. De care se ocupă și comunitatea colocatarilor noștri. Matale în câte comunități ești și cu care votezi? Eu tot ortodox rămân, da nu merg ca femeile bătrîne la biserică și respect comunitățile de maici și călugări, chiar dacă la catolici se zice comuniune și la noi împărtășanie. Să trăiți, domnule administrator, cu speranța unei comuniuni de interese comune, măcar la pescuit duminica. C.C.

(va urma)

epistola șase de la omul singur către omul colectivizat
epistola șapte de la omul singur către omul coabitant
epistola opt de la omul singur către omul instituționalizat
epistola nouă de la omul singur către omul dușman altuia
epistola zece de la omul singur către omul anturat
….
addenda
epistola 11 de la omul singur către omul stăpîn de animale de companie