Blog

Floare de mină

Îmi petreceam și eu tinerețea între coastele munților, la trecătoare,
cu ochii ascunși ca melcii umezi sub steiuri, cu degetele tricotând iarba,
cu pieptul lângă inima căruței cu roți mari. Eram singură,
dar știam că sunt om viu, o fată cu rochia ca un catarg sub vânt puternic,
șoptind cu teamă un mic poem pentru cercul roșu al soarelui la asfințit.

Îmi plăceau pietrele transparente, de culoarea ametistului,
cu multe colțuri; luam sub unghie sclipiciul și priveam în soare
ca la mare depărtare. Și soarele trecea iute de partea mea,
mă privea în ochi până ce irișii mei se deschideau
așa cum apa fierbinte ia culoarea frunzei într-o infuzie.
Eram un om născut viu, care ezită să apară în lumină, o încrengătură
de soare și muguri rotunzi din lumea largă, de mladă crud-amară,
eram vie fiindcă alții îmi dădeau lumina drept anafură.

La început eram cu toții o mare de cuvinte nerostite
apoi cuvintele au fost tăiate după caratele minții noastre, au fost îngopate în noi,
au apărut rostite în funcție de ceea ce loveam sau ceea ce ne lovea,
încât prindeam lustru, eram ca briliantele șlefuite de bijutier.

Unele lucruri seamănă între ele prin lucrurile din care prind formă,.
Fiecare dintre noi ocupă un spațiu dezlocuit,
fiecare are valențe proprii spre lume, precum o piesă dintr-un joc de puzzle.
Lucrurile moarte au lumină fiindcă lucrurile vii își împart lumina asupră-le,
precum pâinea caldă săracilor.

Este iubire ce simțim pentru toate lucrurile pe care le cunoaștem,
pentru cele văzute și cele din inima noastră,
este chemarea dintâi a nagâților și dragostea rândunicilor care se întorc
în colibe pescărești. Este și ticăitul speriat al inimii, înainte să îl auzim.

Copacul și moartea

Se întâmplă să fim asemenea copacilor, numai că trași pe roata olarului de-a-ndoaselea – capul ne este rădăcina, creștem susținuți de o puternică tulpină și coloană verterbrală, avem crengi și frunze nenumărate – adică toate gândurile și habitudinile noastre. De fapt, pentru a fi sinceri, la fel sunt și copacii, ei dorm cu capul în rădăcină, și câteodată se trezesc și șuieră a vânt și cheamă ploaia și furtunile și neaua.


Unul dintre ei, dintre cei mai buni copaci cu putință, a hotărât să se sacrifice el de la sine putere pentru ceilalți, pentru ca ei să aibă mai mult soare primăvara să le crească frunzulițele. Dar nimeni nu l-a tăiat, nimeni nu l-a decapitat sau spânzurat sau înecat, el nu a murit de vânt și frig în iarnă sau de apă și arșiță potopindu-l vara. Nici măcar nu l-au răstignit ca pe Hristos. E bizar, e bizar să mori absurd, nevinovat și acuzat de alții că ai fi ceea ce nu crezi că ești. Copacul pur și simplu credea că e om, dar îl putem scuza, fiindcă sunt destui oamenii care cred că ei sunt copaci.

Pregătindu-se să moară, copacul a voit să îl întrebe pe unul din copiii oamenilor ce crede el, ca om, că va deveni după ce moare. Copacul acesta nu era ca ceilalți, el știa să vorbească.
Și omule, dacă tu mori, ce se alege de brațele tale? Nu e nimic rău, spuse omul – brațele mele sunt păsări, păsări încă nezburate, plăpânde și feciorelnice păsări fără bărbătuș, dar care au zborul înalt și iute la subsuori. Și picioarele tale, omule, ce vor deveni ele? Nu e nimic rău că le pierd, ele vor fi tigri și elefanți, și vor mișuna pe tot pământul fără să mai țină minte numele meu. Dar inima, ce este ea oare dacă tu nu mai ești? Din inima mea vor crește flori și fructe demne de masa împăratului și frumoasele vor gusta din unele și se vor bucura de mireasma celorlalte. Numai ochii mei fi-vor poate licurici, iască și chihlimbar, stele mici pe sub aluniș și în făgetul mai rar.


Da, copacul a zâmbit din scorbura lui cu licurici și și-a încruntat puțin scoarța maroniu întunecat, ca la unii stejari bătrâni – afară era soarele ca o cloșcă aurie și caldă, puii ei străluceau pretutindeni în boabe de rouă și în ochii ciutelor la izvor. Copacul se înfiora ușor din frunze de bucurie, fiindcă înțelesese că și moartea în rostul firii este un lucru admirabil, ca și nașterea… Că suntem datori să prețuim și să respectăm fiece clipă și toate câte ne sunt date, spre creștere sau spre descreștere. Chiar dacă ne plac viața și jocul , povestea și cântecul – ele nu ar fi întregi dacă nu am cunoaște restriștea, bătrânețea și moartea. Fără a le chema și fără a le grăbi, doar acceptându-le și respectându-le într-un mugur de suflet. Niciodată nu suntem destul de înțelepți ca să putem hotărî să ne sacrificăm pentru ceilalți – așa cum muntele nu poate hotărî singur să se sfărâme ca să crească mai mult grâu la câmpie. Astfel copacul, mai înțelept, a primit între frunzele sale foșnitoare și cu reflexe sângerii soarele asfințind, și și-a lăsat o creangă să alunece încet către pământ.

Forever bodhisattva

Am văzut oamenii cum se împing unii într-alții ca porcii în cocină,
acei porci care erau apoi tăiați de Crăciun, animale trăind
în spațiu îngust, cu râturile veșnic însetate și flămânde, ciugulind
și puii de găină cu fulgi cu tot.

Oamenii însă, erau oameni, ceva nobil și pur, o rasă anume,
dominantă pe planeta noastră frumoasă verde și albastră și roșie.
Iată trupurile cum lovesc alte trupuri: ficatul domnișoarei T. boxează
cu ficatul lui F., fiindcă F. o lovește pe T. deși ea nu i-a făcut nimic.
Cei care lovesc sunt figurine ale speciei, unii din vremea străveche,
buni de a fi expuși la muzee de istorie naturală, care poartă veșnic
război cu ceilalți, cu ideea de a fi ei deasupra liniei de plutire, adică
mai aproape de vârful piramidei suferințelor – să se sprijine ei peste
cei de dedesubtul lor, alți oameni cu afecțiuni hepatice similare
sau de altă natură.

Fără să vrem, inimile noastre se bat una cu alta, fiindcă suntem
cu toții legați de lanțuri chimice medicamentoase și cardiologii
sunt și ei legați de pacienți și de farmaciști și alte categorii de oameni.
Nu vrem război cât timp suntem uniți. Am văzut oamenii cum fac coadă
la farmacie, ore în șir, pentru a pune proptele la inimă, la rinichi, la nervi.
Lovim în cei de la bază, dar am vrea să trăiască, ca să ne sprijinm de ei.
Câte unul, mai slab de înger, își dă singur pumni în cap, se autoflagelează
ca să scape de pacoste. Uneori reușește, căci o anvelopare în mizerie
poate vindeca buba. Alteori însă, se sinucide, uneori lent și laș, mâncând
mult, fumând (ce dezgustător) sau bând alcool, poate fiindcă în sinea lui
e altruist și vrea să le fie sprijin altor cardiaci, fiind el mai slab ca ei, sau
poate fiindcă e prost. Cei care mor brusc ca sinucigași sunt blamați mai mult
decât ceilalți, fiindcă se scutură de cruce și povară, iar ceilalți își pun singuri
capul în laț și folosesc altora în mod inuman, adesea tratați drept porci,
oricât de blânzi și buni ar fi. În schimb, cei egoiști și reci triumfă, ei oricum
au rol de eficientizare a societății, iar ceilalți sunt doar vreascuri pentru foc,
spun unii. Așa să fie oare?

Mai vezi pe vreunul cum plânge cu lacrimi și hohote la vârsta adultă pentru
marile și nenumăratele lui nenorociri, că își spune păsul la preot, la psiholog
și chiar în familie, poate cu speranța să fie mai bine, cu nevoia să
mărturisească, să se plângă, ceea ce e iarăși o funcție autodestructivă aparent
absurdă a naturii – căci vorba multă… este tot o activitate orală, de-ale gurii
adică, precum fumatul sau băutul sau supraalimentarea – Și pentru ce?
Merită oare ceilalți să suferim ca sfinții mucenici pentru ei, să nu ne vedem
de interesul nostru? Asta în cazul în care interesul e să fim creativi. Probabil
că acești nenorociți nu pot crea plusvaloare și atunci devin mai utili drept
carne de tun, drept combustibil pentru mecanica reproductivă a speciei,
enzime pentru bunul mers al ciclului naștere –reproducere-naștere – moarte,
printr-un mecanism inconștient. Un mecanism în care și creierul lovește alt
creier – dacă acel om are mintea mai slabă decât alții și de obicei așa este.
Comportamentul abuziv sau autoabuziv aduc boala și bătrânețea aproape
și apoi și binemeritata ultimă împărtășanie – ca o cină de taină ce nu mai
poate prelungi viața posesorului, oferind refugiu umanitar în lumea celor
care nu cuvântă.

Să fim liniștiți – aceasta e legea oricărei familii, oriunde în lume –
cei sănătoși stau în cârca celor bolnavi sau bătrâni, împovărați de ani.
Copiii își omoară părinții indirect și vor fi la rândul lor omorâți, fiindcă
egalitatea nu e posibilă, fiindcă există tinerețe și bătrânețe, curent electric
și poli magnetici, munți și șesuri, frig și cald. Apar niște diferențe de
potențial la fel cum există două sexe care se atrag și aceste diferențe
servesc bunului mers al sistemului, la fel cum cuvintele sunt importante
ca vântul care aduce ploaia. Important e că ne iubim cu sufletul, nu doar
cu trupul și ne iertăm unul pe altul, iubim fetele frumoase și băieții voinici
și gândul înțeleptului albit de vreme. Învățăm să pierdem și să murim cu
un zâmbet de bunăvoință și dragoste. Toți oamenii sunt importanți.

Mi-e milă de tine omule, lumea asta rea și nebună ne smintește, suntem
oameni și tragem paravane și pereți între fundurile noastre, ca să stăm
comod la toaletă, (deși se spune că romanii din antichitate foloseau toalete
comune, cu mulți clienți). Suntem la fel, ca petalele florii-soarelui suntem
uniți și ne transformăm în semințe negre, ne coacem de la marginea pălăriei
la centru Și apoi toată floarea își coboară capul. Jos pălăria, omule, chiar
dacă ești sfânt și o ții dată pe spate.

Spiderman

Despre păianjeni, repet ceea ce cred, lucru care de fapt e un truism – creatura numită om e legată (logic) cu toate celelalte vietăți în lanțuri trofice sau informaționale de orice natură, prin urmare și cu păianjenii – direct sau indirect – și astfel în mod cert o anumită parte a sistemului nervos al omului e stimulată de vederea păianjenilor prin telereceptorii văzului și apoi anumite arii corticale sunt stimulate specific.

Din acest moment nu mai știu sigur în continuare dacă stimularea creierului meu în continuare a dus la apariția în lanț a păianjenilor reali adesea, când omoram câte unul, dar e cert că ei sunt legați între ei – poate în alt fel sau poate prin intermediul meu ca medium – sau poate că, fiind legați între ei ca specii sau clasă au fost stimulați de altceva, sau de altcineva care e legat de moartea lor sau mai clar de văzul meu. În acest caz ei sunt prada mea, eu fiind om, și poate că îi stimulează pericolul, moartea unora dintre ei, poate că există o conexiune, cum spuneam mai sus, care le declanșează un comportament prin care ei se leagă de mine. Dar, fiindcă eu mă tem de ei, eu sunt prada lor psihologică. Cât despre a fi ”păianjen” din punct de vedere psihic e posibil, dar nu știu. Știu doar că există anumite corespondențe, deci POATE CĂ omul este câte puțin din fiecare animal sau plantă sau mai mult din unele, în caz că sunt oameni simpli sau fixați pe o idee sau pe un comportament.

Ceea ce susțin eu ca ipoteză – dintr-un punct de vedere ”semiidealist” în filozofie – este că nu contează doar energia și materia, fiindcă acestea sunt ordonate, fiindcă nu e haos, deci un anumit rol îl are și informația organizată. De fapt informația asta este – o organizare logică a materiei și energiei. Și contează deci al doilea sistem de semnalizare, adică limbajul. Fiindcă e posibil ca anumite arii corticale să fie legate și stimulate de întreaga mașinărie a universului prin însăși această ordine, encriptată în sistemul nervos al individului, ceea ce ne conduce la problema întemeierii memoriei – și mulți susțin că există o moleculă a memoriei, dar eu am și altă ipoteză complementară – aceea a stimulării specifice care alcătuiește modele sau tipare ale funcționării electrochimice a sistemului nervos al omului, așa cum un braț mecanic poate fi mișcat prin stimularea unor electrozi plasați pe scalp, deci sunt astfel implicate și forțe bioelectromagnetice, ceea ce e banal și evident. Tot așa, cred că această stimulare nu este pur individuală, fiindcă nu trăim alienați de mediu. Deci oricum suntem și păianjeni, nu doar oameni. Voința individului ar fi o forță rezultantă a funcționării sinergice a componentelor sistemului.

Ceea ce se întâmplă în lume ne PRIVEȘTE și pe noi. Chiar și coronavirusul e parte din civilizația omului. În mod logic, ”părțile” noastre animale sau vegetale se așază în echilibru sau funcționează homeostatic, interconectate în organismul individual. Aceasta se poate realiza și indirect, prin conexiunea intraspecifică, adică cu ceilalți oameni. Adaug din nou că nu am cunoștințe, dar nu exclud faptul că omul poate să fie ”păianjen” și în alt mod, de exemplu printr-un fel de telekinezie, fie că individul e sau nu entomolog sau arahnolog. Eu procedez astfel – dacă unii îmi spun lucruri evident false, consider că e greșit sau fals sau minciună, dar dacă ei spun ceva ce eu nu cunosc, oricât de aberant, adică un lucru pe care nu îl pot dovedi fals, atunci eu spun că mă înclin până la proba contrarie și apoi mă gândesc cum să invalidez ideea lor. Să ne amintim Metamorfoza lui Kafka și mitul lui Spiderman, deci ar putea să existe și o autostimulare specifică a creierului, sau să existe și o lume dincolo de cea vizibilă, un fel de spirit atemporal, nemuritor, un fel de dumnezeu ca ordine a informației. Sau o corespondență în lumea minusculă, acel infinit mic până la nimicire.

Cenușar

Rând pe rând, mi-au murit toți nucii. Cerul e de silistră, penele de vată udă.
În dicționarul din creierul meu sunt găuri de tun, încrengături de cuvinte rupte,
Stoluri de ciori care se așază peste oasele mele grele și bolnave.

Dau roată castelului de nisip și nu mai știu dacă eu l-am clădit, dacă eu l-am sfărâmat.
Știu totuși că făceam horă împreună cu toți somnambulii și ațipiții,
Visam împreună ceva frumos, dar nu știu cine scrisese povestea, nu mint,
Și noi toți cream viitorul, eram unul câte unul scânteie sau flacără sau cenușă.

Copiii nu mint. Toți omoară fără să știe că omoară, fiind nevinovați.
Păsările ne vindecă de gravitație numai câteodată. Dostoievski avea dreptate.

1 Decembrie

Calc peste un pământ luminat și curat,
care înfloare mai frumos decât mozaicurile Romei și Bizanțului,
și cu tâmpla mă sprijin de stelele pe care oierii le recunosc
ca pe niște iubite.

Mâinile mumelor mele au rupt rădăcini de leac și de alean,
flori de câmp bune de ceai și dătătoare de somn,
picioarele lor au călcat fânul din car și au urcat costișa să ajungă
la păduri și munți. Să devină ele păduri și munți.
Bunii mei au șezut pe pietre și au bătut coasa, au dănțuit și au măcinat
grâul și porumbul, au mers în haine albe la biserică,
unde clopotul pomenea pe vii și morți într-o limbă veche.

Mă ridic în picioare și privesc cerul. Aici nu suntem bătrâni,
aici suntem mereu ca floarea inului, ca apa șipotului
și, dacă murim, se întâmplă ceva cu noi, așa încât
luminăm dinlăuntrul tăciunilor și macilor roșii.

Schiță cu bătrân

În sufletul unui bătrân sunt multe pături suprapuse,
Petice de câmp și nori și păduri și straturi de grădini zoologice și botanice
Sufletul unui om bătrân e ca o cușcă care închide în sine
Sufletul modular al unei omizi, sufletul bătătorit al potcoavelor căzute,
Sufletul dezrădăcinat al unui copac (care crește cu creierul în rădăcini),
Sufletul hilar și știrb al cucuruzului…

Sufletul unui bătrân e ca un recycle bin din grămăjoare de amintiri,
Un suflet bătrân care tace din vârful buzelor, care zâmbește pătrat și rombic,
Care se uită la lume prin gaura cheii, într-ascuns,
Care își împăturește zilnic așternutul și peste câteva ore îl dezpăturește,
Tot mai încet, mai mult din vârful degetelor,
Apoi își măsoară pașii de la pat la fereastră, tot mai strâmtorat,
Tot mai împăturit în sine însuși, până ce se așază între două lemne,
Cu palmele împăturite de altcineva.