un deșert colorat frumos

ne-am ridicat din ape și miroseam frumos
prin noi curgeau oglinzile lumii în aval
era tăcere în prundul cuvintelor, o stea își primenea pletele,
timpul nostru era subțire de la izvor către mare
și ce luminoși și puri eram cînd ștergeam de pe noi
celelalte chipuri

un suflet de om frumos m-a întrebat ce sînt cuvintele
și de ce sîngele și sevele înfloresc
după regulile sintaxei unor neamuri vechi
de ce trebuie ca oamenii să iubească și să creadă

chiar și halbele se ciocneau și pașii lăsau urme pe asfalt
după harta unor constelații imprevizibile
dar binecunoscute de erudiți
și oamenii frumoși lăsau mărgăritarele în calea celor neștiutori
și toate cărțile se scriau și se așezau la uscat printre rufe
ca niște păsări de mahala plouate

eu trăiam în mai multe ceruri, de pildă inima mi se agățase
de un deșert frumos, colorat violet,
iar degetele ascultau o nocturnă la un pian mecanic
acolo unde mă dureau spațiile intercostale,
eram mai ales fericită că erau casele însemnate cu numere
și crucile cu nume

Reclame

Zodia lui Neculce

I.
cîndva l-am văzut pe Dürer pictînd un cap de copil
era în anul o mie cinci sute unsprezece
fetița creștea cu nimbul lunii așezat de maestru
precum o coajă de alabastru cu irizări marmoreene,
apoi am căzut într-un ou și am făcut aripi către nord
mai multe veacuri
fiindcă alunecasem de oboseală

II.
fetița mea are o grădină de flori bătute, cu miresme rare,
ascunsă la cingătoare ține psaltirea legată cu ceară,
printre gene îi palpită curat o samă de cuvinte, fără ca ea să știe

de aici marea cu scoicile ei preferate, și luciul uscat
unde adoarme lumina, după ce trece valul care se sparge în bazalturi
ea a crescut întinzînd brațele spre un cireș cu scoarță bătrînă
timp de cîteva secole și cuvintele încă aveau rădăcini,
a plîns puțin ca un copil cuminte și a rîs cît să îi încapă o coroniță
de maci obraznici între cosițe

III.
ieri vîntul vuia nărăvaș și aerul se sfințea în chilia lumii
la mijlocul dicționarului era un semn cu cerneală
iar munții din atlas erau cotați înalți și tineri,
fata învăța să meargă singură pe sub brazi
maestrul îi arăta o gențiană desprinsă din povestea cu flori nemuritoare
și horbote de ploaie sub iedera copacilor doborîți,
și ea își înălța fruntea năvalnică spre cer

Filozofia formelor perfecte, 1

8 august 2018
Idei reper
• femeia ca mister în autocunoașterea masculină
• autocunoașterea feminină față în față cu daimonul sau cu incubus-ul
• haruspiciile logosului cotidian
De menționat că divinația e o treaptă intermediară a cunoașterii, deși pare a cere multă pricepere. Este o treaptă de obiectivare în mediu a lucrurilor distante și consider că și logosul femeii care bîrfește cu ochii în cratiță are rolul firesc al unei ferestre către sinele bărbatului, către societate și către viitor.
Mai important ar fi să mă aplec asupra rolului terapeutic al formelor ideale în menținerea tonusului și fiziologiei trupului celui care gîndește. Este important de notat că baloanele de săpun sînt suflate perfecte și de buze de copil și că un om atins de Parkinson desenează perfect în minte un cerc fără tremur. Ideile bine delimitate – forme perfecte pure ¬ sînt extrase de spirit din fiziologia unei gîndiri legate de digestia proteinelor și gluzozei. Dacă ne aplecăm cu microscopul vom găsi miracolul intracelular, iar macroscopic, social – noroiul și problemele vieții cotidiene.

10 august
Prin natura sa, omul are iluzia consecvenței – simte și crede în nucelul său interior constant, plecînd de la natura unidirecțională a timpului. Adică omul se simte el însuși pe un drum al vieții pe care și-l apropriază. Ochelarii de cal împiedică pe mulți să fie conștienți de ritmurile biologice și cosmice care reglează natura lucrurilor și a oamenilor.
M-am întrebat uneori ce sînt eu pe scintigrama neurobiologică a lumii. Aceasta, privind-o dintr-un punct de vedere holistic, cu centrii nervoși oscilanți pe orbitele lor. Oamenii simpli execută mișcări cu amplitudine mică, gînditorii lucizi au amintirea rotirii sau repetării evenimentelor lumești în viața lor. Inclusiv a cuvintelor, centrînd comportamentul mediului din jurul lor. Omul sfințește locul și e dator să o facă, din cauza instinctului de autoapărare, pentru a nu fi aglutinat cu unele forțe exterioare în echilibrul veșnic instabil spirit-materie.

16-08
Endocrinologia este un corpus de cunoștințe interesant, un altfel de caleidoscop. Hormonii, receptorii lor și alte substanțe apar ca un sistem al războiului Troian. Orice știință aproape are rolul de mucenic de a pune ordine în realitate și e frumoasă, are o poetică a ei, radiază dinăuntru spiritual și emană sacrificiul prin muncă al omului bun.
Va trebui să caut mai multă sobrietate, pentru o fiziologie a formei perfecte sau care tinde spre perfecțiune. Altfel există riscul inflamării discursului meu cu metafore, comparații care par să îl umanizeze,dar și să îi piardă din vigoare.

Jurnal de boală

O altă explicație despre viața mea din altă perspectivă. Etape.
Motto: ”Ați avut cel mai bun om cu putință și l-ați făcut praf”
1. Mă nasc săracă și din tată necunoscut (fata mamii – bastard probabil – e o poziție socială grea, în plus nedorită de familie etc., am mai povestit). Dumnezeu mă dăruiește cu cele mai mari comori cu putință – suflet și spirit. Copilărie grea, dar cîțiva educatori foarte buni care îmi deschid ochii asupra luminii și binelui și științelor și artelor. Petrec ceea ce eu urmează să consider cea mai frumoasă copilărie cu putință, datorită bucuriilor sufletești și spirituale. Învăț românește, cîteva cuvinte maghiară, cîteva cuvinte germană în prima copilărie. Apoi franceză, apoi engleză. Țin foarte mult la toți, inclusiv la părinți, dintre care numai mama e rea din cînd în cînd. Am iluzia că am toate drepturile și libertatea din lume. Mi se oferă sărăcie, dar și lumină. La sfîrșitul perioadei sînt dusă în excursie în URSS, expusă și la limba rusă și învăț cîteva cuvinte.
Deci aceasta a fost etapa copilăriei fericite cu creștere prin educație a unui copil inteligent și blînd și cuminte, dar copil. Învățare cuvinte din 6 limbi.

  1. Din 1984 intru în vîrsta tinereții – luminoasă și pură de asemenea. Părinții sînt monstruoși, (abuzuri groaznice) dar și societatea începe să mă lovească simultan, din ce în ce. Restul familiei nu mai e ca înainte. Totuși eu sper, fiind crescută frumos, și depășesc chiar și ura tranzitorie și justificată față de părinți, care mă abuzau groaznic. Mama lucrează la o ambasadă francofonă, dar eu nu am contact cu vorbitorii de limbă franceză în mod direct decît cam spre 18 ani. Deci auzeam numai dulcele grai românesc, iar mental nu percepeam cuvintele nimănui. Cadourile din copilărie îmi sînt luate și dispar toate sărbătorile sau zilele de naștere fericite. Totuși eu cresc spiritual și sufletește numai prin mine însămi, numai prin lucruri bune, cu cîteva excepții, gen revista Paris Match, adusă de mama acasă. Familia – tot săracă, desigur. Trăiesc fericirea în continuare (deși abuzată și chinuită), învăț și plutesc pe aripile poeziei, muzicii, literaturii în general. Interesele mele intelectuale se diversifică și se dezvoltă, dar sînt respinsă mereu brutal, inclusiv la 21 de ani prin abuz psihiatric, după ce reușisem în zadar să fug la Cluj și să intru la facultate, cu consimțirea mamei și ultimii ei bani, prin bătăile monstruoase din partea tatei (care nici nu era tatăl meu). Apoi, o singură dată în viață, ascult știri politice și alte produse ale BBC – în engleză – fără să am desigur vreo greșeală sau vreun interes politic, fiindcă eram singură și nu eram nebună. La fel, nu am avut niciodată vreun interes sexual, fiind singură și fată normală. Pierd un picior dintr-o migrenă groaznică de tot la aproape 28 de ani, nu mai explic tot, tot fără vină. În 2003 – excursie pînă la Paris și înapoi în condiții grele, cu bani puțini.
    Deci aceasta a fost etapa unei tinereți marcate de abuzuri diverse, dar cu mare elan și realizări de autocunoaștere, devenire spirituală și bucurii sufletești foarte mari. O persoană calmă și temperată evident. Pînă la sfîrșitul etapei – contacte directe, nu în gînd, cu limba română, maghiară, germană, franceză, engleză.
  2. După 34-35 de ani intru în marea aventură a maturității. Apar în fața lumii drept un om bun și fără vicii sau excese și fără păcat, cu mult drag de oameni și acum. Treptat mi se limpezesc – normal conform vîrstei – conceptele și cunoașterea lumii și a sinelui. Sînt din păcate respinsă și lovită groaznic, inclusiv prin otravă (încă din etapa anterioară), care otravă slăbește trupul și mai mult în fața Fu_lui monstruos. Continui să citesc, chiar dacă nu așa mult ca în tinerețe. Monstruos f-tă, în același timp abia cum descopăr că oamenii pot comunica între ei prin gînduri, dar cu mine nu vorbește nimeni, sînt izolată (în afara relației cu mama) și foarte săracă de data asta – fără hrană sau haine mai mulți ani, fără loc de muncă, deși încă în stare. Etc. Multe abuzuri. Fără nicio amărăciune patologică, trăiesc mari bucurii ale echilibrului și calmului maturității și înțelegerii lumii. Dar acum intră peste mintea mea oameni extrem de abjecți și rudimentari în română, engleză și franceză – care astfel îmi mănîncă trupul și creierul, nu sufletul sau spiritul, care nu pot fi decît lent distruse. Apoi intră unii și în germană și sînt mult mai violenți asupra trupului decît cei în celelalte trei limbi, exact cu cele cîteva cuvinte cunoscute de mine în germană (Augen, Alles Gutt, fertich ș.a.) Otravă și mai multă din cînd în cînd. Mi se spune în gînd că atunci cînd vor intra și cei în maghiară peste mine mă vor omorî, dar că ei intră ultimii, cînd organismul meu e și mai slăbit. Asta nu știu dacă e adevărat.
    Deci aceasta e etapa în care mă aflu. Etapa maturității cu spiritul în rai și trupul în iad. Dacă vreun om rău, din sau din afară de UE, România sau Ungaria montează nebunii unguri asupra mea (dacă ei există) – voi da poate colțul, cum se glumea odinioară în viața mea, și voi crește verde și cu flori poate. În funcție de otrava adiacentă. Sau poate mai curînd, nu știu.

Mi se spune că oamenii proști nu înțeleg decît limbajul politic și că unii dintre ei sînt politruci, adică lovesc în oameni inteligenți și buni ca mine din interese superficiale politice. Dacă există poate că ei nu înțeleg viața deloc.

Jurnal de boală

În noaptea lui 29 iulie 2018 am avut o amețeală puternică în somn și m-am trezit, era tare rău. Era aniversarea morții tatălui meu. A doua zi, luni, migrenă puternică și vertij. Aproximativ în ziua de 4 august am început să urinez foarte puțin, de două ori pe zi. Pe 11 august am început să urinez extrem de puțin. Am avut mai multe simptome. Am mers la două spitale de urgență, mi-au pus sondă, dar făceam puțin de tot și în sondă. La alt spital – o perfuzie. Pe 13 august – dureri imense de ochi vreo 5 ore, plus mîncărimi etc. A doua zi se constată exoftalmie. Pe 16 august am început să urinez din nou, dar puțin.Azi noapte la ora 2 m-am trezit și am făcut în ploscă pentru a măsura – aproape 1 litru! Nu știu, în afară de otravă, în ce boli apare brusc oligoanurie și rinichii își revin apoi tot brusc. M-am trezit la 9 dimineața și am urinat pe WC fiindcă nu am putut vărsa plosca repede, cam peste 500 ml. Urina de azi noapte e foarte transparentă, după ce zilele trecute era aproape roșu, concentrată, probabil fără sînge. A doua urină de la ora 9 a fost normală, am privit în WC.
Unii spun peste mintea mea că nu am urinat din cauze psihice, deși nu am avut nici nervi, nici delir niciodată. Nu am urinat în ciuda faptului că luam medicamentele psihiatrice regulat. Au dreptate numai parțial, fiindcă atunci cînd am fost la urgență acum cîteva zile – am observat la televizorul de la recepție că erau mișcări stradale în Piața Victoriei pe 11 și comentatorul spunea că poporul a înțeles că în decembrie 1989 a fost ”cacialma”. Este posibil, fiindcă omul e un sistem bio-psiho-social, ca acele manifestări să mă fi influențat renal, fiind eu și izolată, dar cred că a fost o cauză de altă natură. Ieri de exemplu am mîncat o turtă de la o patiserie (deși mereu am pățit în modul acesta rău) și am avut usturimi și dureri de stomac oribile. Rinichii deja se deblocaseră parțial cînd am mîncat turta.

Eu nu făceam pipi noaptea aproape niciodată de mică, pur și simplu nu mă trezeam noaptea, chiar cînd dormeam mult.
Am început să țin și un jurnal filozofic, scriu din cînd în cînd.
Zilele acestea au fost zile senine și m-am mai putut bucura de cerul aproape curat și de copacii verzi.
Este doar un august fierbinte – din tinerețe toamna și iarna au fost blînde pentru mine, mai ales dacă era frig, iar primăvara și vara – infern. Exact opusul Persefonei.

Jurnalul acesta arată puțin altfel – numerotarea – decît am scris eu, e probabil un virus pe net.

sorcova și morcova

vară vară primăvară, floricele pe cîmpii,
fir de trifoi boieresc după ureche, fluturi albi și mari ca zmeii,
file de povești și ceai cu roua zînelor,
ascunde-te după genele mele și ți-oi da trei bătăi de lacrimă

decupaj, traforaj, rumeguș de lemnușe albe
toamna este ca un tablou cubist și ploile aduc pădurea
lîngă casă, umbrela cu ciucuri stă ruptă, te privesc
ca pe-o amintire și nu mă îndur să te plouă
ești mai frumoasă deasupra sînilor
decît o narcisă într-o glastră de argint

cîntecul de pe buze printre frunze de lemn de trandafir
scoate coarne îngerești și te du să susure apa dulce mult te-aduce
descîntec de inimă rea printre copiii lui Aliodor,
conduri de catifea cu ochi verde pe care nimeni n-o crede
miroase a iubire amăruie printre perdelele brodate cu maci grei
mie îmi ninge de două-trei ori la anul și la mulți ani

(8.08.18, jocuri neserioase de cuvinte)

Arta conversației

Ieri au intrat în mintea mea unii în franceză cu ideea că ”ea nu înțelegea nimic fiindcă nu auzea nimic”. Această idee a lor a fost exprimată de ei pe mintea mea în română mai ales, dar și franceză sau engleză de foarte multe ori.

E ca și cum ei insinuează că oamenii care nu ”aud”, adică nu percep gîndurile altora în mintea lor, în sine înseși, ar fi un fel de idioți care nu înțeleg lumea și viața și oamenii. Poate că această prejudecată există și în popor – unde ei sînt numiți mutălăi sau altfel – ceea ce îmi explică și atitudinea bunicii mele, care m-a iubit și respectat mereu, și care îmi spunea ”pe tine nu o să te placă ficiorii, fiindcă tu nu ești grăitoare”. Plus mitul micii sirene pe alt plan etc.

Ideea lor m-a revoltat de fiecare dată fiindcă de fapt am fost un om inteligent și toți cei ca mine așa sînt – prin urmare înțelegeam perfect atît manualele școlare, cît și lumea din jur și oameni de asemenea. Poate că astfel se explică de ce mă intriga puțin disonanța dintre dialog și sistemul de semne nonverbale utilizat de unii dintre oamenii pe care îi întîlneam – nu mă refer doar la cei care în mod ciudat își băteau joc de mine sau mă tratau complet rupt de context. Eu am fost mereu o persoană caldă emoțional și cu expresie perfect adecvată a intonației, mimicii etc.

Realitatea pe care o vedeam eu nu era distorsionată – era chiar realitatea și o înțelegeam bine. Nu aveam cum să ghicesc măcar că ceilalți comunică prin altfel de limbaj. Nu rosteam cuvintele în gîndul meu, deci nu îi deranjam pe ceilalți. Am fost oricum una dintre fetele cuminți și foarte tăcute după vîrsta pubertății, cînd lumea mea s-a schimbat mult, dar tot nu percepeam gîndul nimănui.

Unii au intrat peste mintea mea numai în jurul vîrstei de 35 de ani pentru prima oară. M-au abuzat monstruos și eu, șocată de evenimente și de oroarea celor scuipate în vorbe pe creierul meu, nici nu am avut ce să le răspund, nu știam că se referă la mine (era monstruos și fără legătură reală cu mine) și nu mi-am dat seama că ar fi fost mai bine să le vorbesc și eu aiurea în gînd – orice, numai cuvinte să fie, fiindcă cuvintele mi-ar fi creat o oarecare protecție și ușurare a tensiunii, ca un fel de scut. Apoi, pe lîngă numeroase alte necazuri și abuzuri, inclusiv otravă, ce putea fi dovedită și de care eram conștientă, m-au scuipat cu multă agresivitate și violență verbală în gînd, dar nimeni nu a vorbit cu adevărat cu mine în gînd (în afară de o persoană în 2017) și – foarte rar – altcineva decît mama în realitate. Eu nu aveam cum să le răspund fiindcă nu era logic, și nu puteam înțelege așa ceva drept autoapărare fiind crescută în liniște. În plus, starea mea de spirit era pacea și respectul față de ceilalți – și nu am avut niciodată tendințe agresive. Cînd mă întîlneam cu cineva primau respectul și dragostea. Îi iubeam pe toți – fiind calmă și blîndă – și le găseam tuturor partea bună și frumoasă cu sufletul. În condiții grele pentru scris, pe blogurile mele am picurat din ceara amintirii numai puțin despre această iubire și portrete de rude sau alți oameni, dar există adevărul bun și iubirea mare care era încă acum zece ani.

În plus, mi se reproșează sau pare ciudat că am scris aceste lucruri, uneori banale despre adevăr. Am fost martirizată și totodată un om foarte altruist. Mereu priveam rece, obiectiv, în sens bun situația mea grea – cu o unică grijă: să nu îi deranjeze sau să nu îi lovească pe alții. Mă gîndeam mereu că moartea unui om nu e o tragedie în univers etc. Am greșit puțin – oamenii care m-au chinuit au fost brutali extrem și jegoși moral. Eu am fost mereu binele. Toți cei victimizați astfel vor proceda la fel în explicarea clară și fără distorsiuni a adevărului (chiar dacă au sentimente), inițial numai din motive altruiste – speranța ca oamenii să înțeleagă și să nu mai lovească așa animalic omul bun sau cei nefericiți să se bucure mai mult de viață sau cei fragili să înțeleagă ce îi poate ajuta să fie mai tari. Poate că am greșit spunînd totul, dar nu foarte tare. Am fost și forțată de tortură și izolare.

Cît despre f_t, eu nu știu ce este, ce reprezintă acest cuvînt sau cine și cum f oamenii.

Am omis să notez că, șocată de ura asupra mea și fiindcă nu înțelegeam fiziologia și arta conversației, și din cauza torturii și izolării, am făcut greșeala de a vorbi cu voce tare în camera mea sau de a scrie adevărul, lucruri care m-au stors de energie datorită loviturilor celorlalți. Nu aveam cum să știu ce pățesc, fiindcă nu pățeam nimic vorbind cu voce tare odinioară, deoarece eu nu îi perecepeam deloc pe ei mai demult. Apoi intervine cealaltă poveste a lui Andersen despre Eliza și frații săi lebedele și rolul tăcerii salvatoare.

De asemenea, fiindcă am fost un om inteligent, miile de pagini învățate pe de rost le învățam în gîndul meu interior, nu le rosteam pe ecranul mental sau cu voce tare, fiindcă m-ar fi încurcat la memorare. Învățam greu sau deloc după dictare sau prelegeri și foarte ușor după texte. O femeie introvertă perfect normală.

 

requiem

în colțul meu de rai mai moare încă un ceasornicar,
soarele, înveșmîntat în ape, agale mijește o geană trandafirie
un ușor iz de toamnă se ridică, în timp ce laptele încă mai curge
proaspăt muls pe înserat și greierii țipă și stelele
sînt iluzii stabile pe harta ochilor mei

ce legătură are ce ascunde minutarul leneș pe obrazul pendulei
cu zîmbetul care se joacă cu buzele mele?

treceam uneori prin teatrul de umbre din cochilia melcului
și mă vedeam mică și mare
lăcustele erau uriașe și mîncau cometele sau alte nereguli
din cratere și sîngele zeilor era alb și subțire

dar ceasornicarii mor ca și noi, puțin cîte puțin

litere

cînd între ochii noștri e pace
atunci îți scriu despre toată iubirea care circulă prin lume
nomadă și sălbatică
blîndă și suavă
cu venele albăstrii ieșite din carne, străvezii,
precum vinele pietrei sînt literele mele
și privirea meu le înhață și le gustă parfumul de must negru
cu tine învăț să uit anii istorici dintre parantezele drepte
versurile ciuntite de traducători
după placul inimii
ocolind cu lumina ochilor greșelile semantice
un gînd ne sapă în pupilă dincolo de timp
și sădește brădet unde pămîntul alunecă
eu am învățat să nu mai plîng
iar tu să-mi așezi ștergarul ud pe pleoape
fapt pentru care îți mulțumesc fiindcă
e mai frumos așa cum se cuvine

trezie

fiecare clipă e ca un cocoș ce cîntă
te privesc, văd o lume bogată pe care o ții în mîna ta stîngă
aurie ca un gest al lui Buddha
statuile din lemn au tăcut și Ceres e bolnavă și miroase
a brad uscat
e liniște și cometele scîrțîie ca niște sănii
prin Calea Lactee amintirile se repetă
trec trenuri
prin zăpadă și printre toate micuțele flori galbene
printre peștișorii din micul iaz
unde am întîrziat privind atît de fericită, de parcă eram o driadă

printre arbori plîng secolele și poeții,
totuși cocoșul cîntă
a ploaie, a dimineață și încă ceva ce nu mai țin minte
un șir de animale de curte plouate și triste fiindcă
împăratul a cerut o suovetaurilia
sînt o inimă a nimănui în care intră soarele
și merg să culeg brîndușe

dorm liniștită ca un iaz de munte
dar și atunci cocoșul cîntă

primenire

m-am întîlnit cu bărbatul care pritocește apele
ce mai faci, omule, îl întreb
uite torn o cupă în altă cupă,
mereu una mare într-una mică, să se limpezească,
să ne simțim ca pruncul în apa botezului

bine, îi spun, hai să mergem să pritocim ploile
și izvoarele și marea
să adunăm zgrunțuri de sare în pumni,
să-i aruncăm peste pietre
în valea seacă,
să ne clătim frunțile cu apă dulce curată
pînă vom vedea adevărul cu ochii

luna e o lacrimă a unui zeu, crede-mă,
iar soarele
e locul acela care mă doare
cînd plînge copilul meu