Blog

Relația cu universul din perspectivă holistică, drept origine a semnificației

Într-o vreme a incursiunilor filozofice holistice și integrative, a încăierării dintre sensuri care exclud simple dihotomii, trihotomii sau ramificări oricât de laborioase, prin afirmarea tot mai vociferantă a unor discipline teoretice și arte care prespun inter-, multi și pluridisicplinaritate, o vreme în care, trecând în alt mileniu, au fost reinterpretate temerile și erorile rațiunii și imaginației, inclusiv cele care aparțineau mișcării New Age, unele spirite confuze au readus în discuție noi întretăieri de idei la intersecția dintre ezoterism, misticism, gnosticism cu origine în doctrine neoplatonice ș.a.

Deoarece misticismul e considerat a fi o credință în atingerea uniunii cu divinitatea prin comuniune sau participare la adevăruri sacre revelate sau revelatorii, participare la ființa divină în anumite manifestări perceptibile sau intuitive ale sale, eu consider că misticismul este o săgeată care nu își atinge ținta, ci are o traiectorie parabolică cu vârful aproape la jumătatea distanței către țintă. Deoarece, în ultimă instanță, toate școlile filozofice reiterează pe termen lung aceleași adevăruri despre univers și oameni, misticismul face acest lucru doar într-un mod mai puțin nuanțat sau direct. Dar ceea ce urmează să scriu se referă la o experiență oarecum mistică a participării mele la formele universale ale diverselor manifestări ale naturii sau creațiilor omenești în mediul citadin, unde densitatea populației transformă în bun public multe experiențe intime.

Odinioară, mai înainte ca toamna să muște cu adevărat din frunzele livezii din deal a bunicului, situată într-o regiune unde vara întârzia prin păduri ascunse printre dealurile ocolite de râul Olt, în Țara Făgărașului, am urcat și eu pe deal cu un aparat foto mic să mă împărtășesc din frumusețea pământeană a naturii lui Dumnezeu, fiindcă relația mea cu divinitatea a fost dintotdeauna trăită în miezul lucrurilor vii, contemplând cu ochii treji, dar fără efort de gândire și în tăcere, cum stau sau cum trec norii, cum se duc frunzele și zăpezile sau cum apare în lume un vițel și reflectam la simțeam eu ca fărâmă a lumii în acele momente. Adesea simțeam că trebuie să merg mai ales într-o direcție în care îmi dădea inima ghes. În ziua aceea de sfârșit de vară bătea vântul și am zărit un obiect mișcător, care, astfel, atrăgea atenția asupra lui, într-un pom destul de tânăr. M-am apropiat și am filmat câteva minute cu aparatul foto legănarea unei frunze uscate timpuriu, gata de a cădea din pom, dar fără să cadă, în ciuda vântului, fiindcă era prinsă puternic de un fir de păianjen, abia vizibil. Nu știu cum s-a întâmplat – oare păianjenul avea casă acolo, și dacă nu, atunci cum prinsese în drumul lui singura frunză uscată din pom? Această imagine mi s-a părut poetică și am scris o mică poezie inspirată de acea frunză.

După ani, mi-am reamintit de imaginea aceea, rămasă în memoria cardului foto. Și de poezia de demult. Am hotărât să scriu o altă poezie, mai bună decât cea inițială, de fapt am încercat să scriu o altă poezie, în care să existe și imaginea acelei frunze, dar frunza să nu fie motivul principal al poeziei. Apoi am plecat la plimbare pe străzile din apropierea locuinței mele și, tot întâmplător, am mers pe o stradă care exista demult în memoria mea, fiindcă acolo locuisem mai demult. Am hotărât în mod conștient să intru în spațiul verde din spatele blocului de odinioară și m-am așezat întâmplător pe o bancă. Am ridicat privirea și am descoperit deasupra mea o frunză care se legăna, prinsă într-un fir de păianjen. Era deja septembrie, erau și alte frunze uscate, dar, oriunde întorceam privirea, nu era niciuna asemănător captivă pe un fir de păianjen, cum era cea pe care o fixasem din primul moment.

Adeseori am trăit genul acesta de întâmplări în care am descoperit repetabilitatea unor fenomene sau obiecte aparent la voia întâmplării și legătura dintre lumea mea mentală, subiectivă, cu aceste fenomene și obiecte. Este vorba de un fel de experiență mistică, în care individul este angrenat, cu voința sa conștientă cu tot, într-un întreg logic din mediul care îl înconjoară. Se poate vorbi despre conectivitate cu restul lumii ca întreg și despre sincronicitate ca teorie a cauzalității. Un alt exemplu dintre numeroase de acest fel este următorul. Mergând întâmplător pe stradă aproape de o stație de taxiuri, s-a distins drept ceva ciudat un taxi de la firma Nicolae Bălcescu, care s-a desființat, sau nu venea în zona mea sau funcționa sporadic. Cu puțin înainte sau după această întâmplare, am deschis absolut întâmplător un dulap vechi cu câeva rafturi cu cărți pe care le aeriseam rar de tot și am început să fac curat. Dintr-odată am luat la întâmplare o carte și era de la editura Bălcescu, care nu mai prea funcționa, la fel ca firma de taxiuri cu același nume. Am luat la întâmplare altă carte din cele câteva zeci care erau pe acelea rafturi și era o carte de Iris Murdoch – Mașina de iubit, cea sacră sau profană. Am deschis-o la întâmplare și s-a deschis exact la numele unui filozof la care tocmai mă gândisem cu puțin timp mai înainte. În viața mea, cuvântul descoperit întâmplător scris din cărți fie a urmat unei experiențe deja trăite, fie a fost un preambul al acesteia. Cele două fapte care apar sincronizate – nu neapărat în același cadru spațio-temporal, ci în lumea semnificațiilor anumitor indivizi. Ele pot fi cuvinte sau structuri propoziționale, dar și cuvinte urmate sau precedate de un avatar concret, obiectual. Despre sincronicitate nu se poate vorbi decât în raport cu lumea psihică subiectivă a unui individ oarecare. În experiența mea am întâlnit și asocieri întâmplătoare de evenimente concrete, obiectuale, care șuntează altfel medierea prin cuvinte – de exemplu privesc o floare undeva lângă drum din întâmplare și apoi, mergând pe stradă, văd o floare similară imprimată pe tricoul unei fete.

Asumpția mea e că universul e în întregime organizat logic, adică elementele sale componente se relaționează logic între ele. Dar e vorba de o logică în care atât simbolurile – care au de fapt corporalitate odată ce apar scrise sau gândite într-un sistem logic -, cât și operatorii abstracți care conectează aceste simboluri, au corespondent în lumea concretă și substantivată prin această logică simbolică. Astfel, universul este în întregime logic, dar semnificația sa, dacă există, nu este umanoidă – adică nu e adaptată pentru sistemul cognitiv al omului. Există categorii de obiecte similare și între obiectele unui subsistem există relații de interdependență, de participare continuă la crearea sau eliminarea altor subsisteme. Categoriile universului sunt totuși cognoscibile, apte de a fi descrise sau acceptate, dar unele nu au semnificație verbală universală, așa cum e în cazul similitudinilor. Sunt aspecte care evadează din corsetul conceptelor și prin urmare a sensurilor, ca atuncă câd ne gândim că e o coincidență fantastică, dar nu găsim niciun motiv rațional ca acea coincidență să existe.

Similitudinile pot lega prin relații logice diverse fenomene sau obiecte, care sunt similare ca formă, în sensul de tipar sau matriță. Relațiile acestea au diverse componente care sunt ințiate de logica sistemului în aproape același moment, fiind deci sincrone. Dacă sunt satisfăcute anumite condiții de manifestare a unor relații între obiecte și fenomene prin similitudine, atunci va exista și sincronicitatea de apariție a altor obiecte și fenomene în câmpul conștiinței subiectului uman: propriu-zis subiectul percepe și conștientizează legătura miraculoasă dintre sinele său individual și univers. Așadar, eu afirm că similitudinile – adică apartenența în psihicul individului a unor obiecte sau cuvinte la anumite categorii, poate conduce la fenomenul sincronicității, adică la un efect aparent straniu. Alții gândesc că ”contrariile se atrag”, tot așa cum e evident că între doi poli electrici poate să circule un curent electric. Eu afirm că în cazul acestor fenomene de sincronicitate cauza ar fi similitudinile. Dar ce sunt aceste similitudini?

La nivelul sistemului reprezentat de incluziunea omului în lumea exterioară sieși, comunicarea între părțile sistemului se face prin existența lucrurilor, nu prin esența lor, adică nu prin semnificația atribuită de subiectul conștient. Iar această existență este mai degrabă un concept transcedental, care poate fi încadrat simbolic în teorii filozofice, precum cele platonice, dar și prin numeroase alte teorii, chiar mai recente. Formele sau ideile platonice exprimă cel mai simplu conceptul de similitudine. Comunicarea între părțile sistemului se actualizează în lumea perceptibilă conștient, în contingent, odată ce s-a realizat participarea unor fapte transcedentale la aceeași relație de similitudine.
Astfel, atât cuvintele, cât și obiectele sau fenomenele desemnate de ele, prezintă similitudini cu alte obiecte sau fenomene, uneori ele par chiar superpozabile, identice, dar acest lucru nu e posibil în lumea reală. Două sau mai multe părți din sistemul psihic inconștient al individului comunică între ele fără știrea persoanei respective (uneori pot fi parțial conștientizate). Contextul obiectual și lingvistic permite astfel de apropieri între îndivid și lume, până la comuniune, identificare cu obiectul sau altfel de experiențe mistice. Aceste relații pot părea mistice, adică insuficient clarificate, cu toate că ele apar simbolic și asemănătoare și în teoriile celor care resping misticismul, care iau în considerare altfel de premise, dar ajung la același rezultat de cunoaștere integrativ.
În mod real, similitudinile sunt de ordin material, fie că e vorba de lucruri similare, fie că e vorba de cuvinte, caz în care ceea ce contează pentru apariția relației este forma obiectuală, sonoră, a cuvântului – omonimiile și paronimiile sale. Transformările în lumea sensibilă sunt antrenate de similitudini formale, materiale și sensibile în același timp. Apariția industriei de serie, a culturii de masă și a tiparului sau internetului (globalizare și interconectare culturală) sau a altor metode de comunicare a informației facilitează realizarea unor rețele de funcționare neurolingvistică care includ din ce în ce mai mulți oameni bogați în ceea ce privește posesiunile intelectuale și numărul sporit de ferestre deschise către energia transformatoare a similitudinilor.

În acest tip de comunicare între sine și lume nu există loc pentru semnificație ca forță a schimbării. Semnificația, adică transmiterea unui sens, este cheia înțelegerii în cazul unei comunicări protejate de zgomot, între doi sau mai mulți locutori, și chiar și în astfel de cazuri nu poate fi transmisă cu adevărat semnificația mesajului către destinatar, fiindcă semnificația este bazată pe miriade de experiențe subiective, legate de un anumit cuvânt sau de un bloc coerent de propoziții. Dacă sensul se transmite – parțial – aceasta se petrece numai când colocutorii împărtășesc aceeași semnificație sau o semnificație similară, așadar dialogul este aparent inutil, fiindcă nu aduce nimic nou. Cu toate acestea, oamenii percep dialogul ca având noimă sau înțeles, datorită faptului că, prin comunicare directă cu alți oameni, pot fi clarificate intrapersonal, în forul interior al individului, diverse semnificații sau pot fi adoptate noi semnificații, care pot fi contrare sau asemănătoare celor inițiale, desigur nu identice. Acesta e rolul de catalizator al comunicării.

Ceea ce se transmite, chiar și în cazul comunicării directe, face-to-face, este forma sonoră, vizuală sau pipăibilă (în alfabetul Braille) deci Ideea, tiparul fizic al cuvintelor care poartă semnificații. Oamenii percep semnificația drept lucrul care se transmite și nu invers. Prin enculturație, omul învață limba, prin urmare devine purtătorul unor foneme asociate cuvintelor pe care le învață. Această formă sonoră a cuvântului este imprimată în memoria individuală și apare pe harta auditivă a altor indivizi care vorbesc aceeași limbă, unele foneme apărând similare în limbi diferite. Cuvintele acționează ca intermediari între diferite arii corticale auditive ale oamenilor, iar ariile vizuale sunt interconectate prin perceperea obiectelor similare și prin lecturarea cuvintelor. Prin aceste afirmații eu descriu societatea drept una televizată – adică o lume în care proprietatea de conectivitate a creierului permite o anume comunicare cu alte creiere inteligente, prin forma sonoră sau vizuală a cuvintelor și prin forma obiectelor ca atare. Astfel și indivizi care aparțin unor popoare sau etnii diferite pot fi incluși în diferite rețele neurolingvistice comune, în cazul în care sunt percepute forme sonore asemănătoare sau aparent identice ale cuvintelor, care pot să aibă sensuri diferite în două sau mai multe limbi. Sunt în mod sigur implicate și ariile corticale care deservesc alte simțuri – care comunică informații similare, împărtășite ca în religia creștină, despre mirosuri, gusturi, atingeri. În ceea ce privește semnificația dobândită de oameni prn comunicare cu alți oameni sau cu mediul înconjurător, ea este un rezultat sinergic, care implică asocieri corticale, unice și personale, ale răspunsurilor la stimuli din memoria imediată sau din istoria vieții individului. În mod cert oamenii comunică și prin transmitere instinctuală, nu doar prin sensurile și semnificațiile incluse în computerul personal. Aceste gen de comunicare nonverbală arată că rețelele neuronale ale oamenilor sunt acordate la ritmul, forma și sunetul lumii care îi înconjoară, o lume în care există și alți oameni, de asemenea acordați în modul lor personal la ritmurile cosmice și biologice din univers. În aceste sens se poate aminti zicala ”Surdul nu aude, dar le potrivește.”, fiindcă, deși oamenii nu comunică între ei sensuri și idei identice, totuși, prin simplul fapt de a fi biologic înzestrați cu substanță nervoasă corticală și subcorticală, ei participă la comunicarea inter și intrapersonală a altor oameni, la fel cum solul hrănește pădurea. Prin aceasta, indivizii, care vorbesc diferite limbi, nu aud ceva prin cortexul lor auditiv, dar potrivesc, adică organizează informațiile aflate în lumea terestră, dar și în propria lor lume mentală, la un moment dat. Deoarece aparținem și lumii biologice, nu putem avea pretenția unei comunicări precise, precum cea dintre două sau mai multe computere, și chiar și aceea nu e o oglindă perfectă. Oamenii trăiesc însă într-o galerie de oglinzi alcătuită din diverși alți oameni, fiecare dintre ei cu alt intelect propriu.

Acest câmp de informații comune – prin informații mă refer strict la stimuli (cuvinte sau proprietăți ale obiectelor sau fenomenelor), care activează în mod similar ariile corticale ale indivizilor și duce la răspunsurile lor similare – este, în opinia mea, cauza sau originea creării sensului sau semnificației pentru un individ în mediul său intra și interpersonal, datorită unor multiple, dar idiosincrazice, coordonări ale activității diverselor părți ale sistemului lui nervos. De asemenea, aceleași similitudini între formele și proprietățile fizice ale cuvintelor sau obiectelor, deci apartenența la același tipar sau Idee virtuală, pot facilita apariția fizică în mediul individului, în mod aparent misterios, a unor obiecte sau cuvinte legate de forma sonoră sau vizuală etc. a stimulilor inițiali, apariție interpretată drept coincidență, noroc, ghinion, experiență mistică sau magică, sincronicitate ș.a., sistemul nervos al individului fiind factorul intermediar sau mediator.

Propriu-zis există două lumi diferite în viața psihică a omului – a cuvântului și a lumii obiectuale, cu mențiunea că, uneori, aceste lumi se unesc în conștiința omenească, dând sens sau semnificație. Această concepție nu contrazice identificarea cuvintelor drept factori mediatori.

Eu nu consider sincronicitatea sau altfel de forme de cauzalitate drept îngrădire a libertății sau liberului-arbitru, ci drept factor constitutiv, inerent condiției umane.

Numai așa te recunosc

Rafaela, îmbrăcată într-o rochie verde-albastru,
semeni cu un fluture încă neinventat, ești subțire și mânecile tale largi
acoperă fereastra pe care te sprijini, fereastra pe unde vin înăuntru
culorile verde și albastru pe care tu le amesteci, marea și chiparoșii,
și legenda unui antic secol mediteranean.

Rafaela, nu te întoarce spre dreapta ferestrei , fiindcă ochii tăi
nu seamănă unul cu celălalt,
obrazul tău stâng este piersică albă și umărul tău stâng e ca nisipul,
eu nu pot merge mai departe de ceea ce îmi dictează creionul,
căci altfel schița ta moare înainte să o aștern pe hârtie
și doar marginea împodobită cu vreji de viță-de-vie rămâne.

de fapt ești prea vie și mi-ești prea dragă.
dacă privești spre dreapta ești ca o zână străină
dintr-o poveste încă necitită pe care eu nu o pot colora,
pe malul mării, unde un copil deschide o carte fără litere și
parcă văd aievea cum poveștile cresc înăuntru, între palmele lui mici.

este ceva în mintea mea care mă oprește și nici nu te mai văd bine,
întoarce-te cu partea inimii spre mine, numai așa te recunosc.
când vei muri, peste mult timp,
va trăi doar fluturele captiv în poala rochiei tale
Rafaela, încă vom mai trăi un timp mediteranean,
iar ochii noștri, ca niște pești aurii, înoată pe spate nevăzuți de nimeni.

Armistițiu septentrional

a venit toamna, suntem biruitori, soarele a fost răpus
încă o dată, și noi, cei din linia întâi, suntem ca niște păpuși de cârpe,
moi și calzi, dar cu nervii oțeliți fremătând ca nările unui armăsar.

în spatele nostru, puhoi de frunze uscate, trase cu grebla sau cu târnul
subordonații noștri, armate de oameni și de fluturi,
care ridică flamurile albe către cer.
ei cred că se predau dușmanului sau că au învins când, de fapt,
toamna este baraca și cartierul nostru general, iar vara a rămas
in pantaloni scurți și sandale, învinsă cu soarele ei și cu petele din soare.

iar noi, biruitori peste oameni și fluturi, inventând altă minciună pentru
regimentele împrăștiate, fără capete sau coloană vertebrală,
minciună pentru bunul mers al anotimpurilor,
biruitori ne adăpostim cu nerușinare în sânul blând al toamnei,
când până și amiezile sunt coapte ca strugurii și moi.

doar luna, nebună ca întotdeauna, ne tot declară război
cu arme de jucărie.

Visez că există iubire

O culegere gratuită de 24 de poezii, reunite de mine aici dintre puținele mele poezii de dragoste, exerciții de imaginație ale unei femei singure, unele dintre ele fiind încercări de poezii SF, dat fiind faptul că oricum sunt o formă de erotică imaginară, departe de lumea de zi cu zi, uneori intenționat dulcege sau cu tentă kitsch. Le cunoașteți de pe blogul meu, le public laolaltă fiindcă nu am scris multe de dragoste, ar mai fi câteva neincluse în culegerea asta. Mai sus e formatul kindle, mai jos word – docx.

cineva se joacă de-a muzica (note)

Când ninge cu fulgi mari cât oul de bibilică, când ninge de nu se mai oprește cât ține ziua, atunci prin suflete trece un vaier cu chip de călugăr ce psalmodiază și gerul/cerul nu pot opri durerea din tâmpla/templul amintirii sub gluga zăpezii. Călugării aceia care cântă ca într-un descântec, încât rare sunt spiritele care îi pot urmări sau îmblânzi – liberi ca pasărea fără grai, fiindcă viersul lor e bogat și confuz, greu de imitat și memorat.


Hai deci să ne jucăm de-a muzica domnișoară/ușoară Cecilia, cu trupul ca fulgul să plutim/plătim prin vămile vechi ale țării, unde se ia tribut de sare și ulei de floare, iar noi vom plăti cu muzică și luminare


Muzica este… ceva ce există în noi, între girusuri corticale, ceva unde se aciuiază sunetul și armonia de sunete a unei compoziții. Muzica este oare în noi? Răspunsul nu contează, muzica scrisă se spune că de veacuri se interpretează.


Tu cine ești? Beethoven. Unde îl găsim pe Beethoven? E o uliță din Polonia, o stradă în Germania, un bulevard în Franța drept, într-o urbe frumoasă, cu numele lui. Ba nu, e peste tot, în mai multe țări și orașe. Totul e clasic și sistematizat, rațional ca muzica bună. Eu nu îl văd. Cum să găsești un om care a murit după numele lui? Dacă nu îl găsești pe hartă, în întâlnești în persoană – e mereu câte un bust al cuiva undeva, unul e Beethoven, altul e Mozart. Și dacă nu e nici în persoană? Atunci doarme undeva în vreun computer sau în altă inteligență artificială de unde întinde fire magnetice invizibile spre creierul nostru personal. Sau e în noi de când ne naștem, mai ales că pe creierul nostru e un loc gol pentru numele lui. Prea multe ipoteze, zic eu, e o stare de confuzie, mai bine ceva clar.


Bine, am plecat să mă întâlnesc cu compozitorii, și la noi în București e Aleea compozitorilor și în Sibiu mă duc pe Aleea filozofilor ca să mă întâlnesc cu ei, îmi place să citesc filozofie și să privesc cum ninge. Nici grădinarii, nici pescarii, nici fântânarii și nici zidarii nu muncesc acum, casele oamenilor stau cu broboada de nea peste cap, e vreme de citit și de ascultat pe domnișoara ușoară Cecilia, nu e vreme să te însori, nu e vreme să faci casă nouă și ospăț. E simplu, în București se ascultă muzică, iar în regiunea sibiană se face filozofie.


Cu viteza luminii citim cărți, cu viteza luminii descifrăm muzica de pe CDuri, suntem tot mai mici, tot mai mari sunt toți cei cu inteligență artificială – dacă o fi existând așa ceva. Instrumentele de suflat ale noastre sunt mici, tot mai mici, suntem piccolo cu o octavă mai sus cu toții.

solarium

prietena mea, Aristița, s-a îndrăgostit absurd, ca toate fecioarele,
visa că doarme într-o coajă de nucă, legănată de oceanul
verde-albastru de sub ea, sau pe un fulg alb căzut din cuib,
legănată în timp ce coboară pe pământ în somn.

când se trezea, vedea cum perdeaua de iederă de la geam
tremura în adierea vântului și fluturii albi ai sfârșitului de vară
zburau haotic în toate direcțiile, la fel ca visul ei de fată mare.
Aristița visa că i se prind în plete și într-o zi chiar așa a fost.

ca un ciulin albastru crescut în deșert, așa își simțea ea trupul,
cald ca vecernia unei blânde duminici, greu de smuls din singurătate,
iar ea dormea mai departe, tricotând în somn, desenând în somn,
numărând mărgelele pe o sfoară cu multe noduri.

când se trezea, ce-i drept destul de rar, visa cu ochii deschiși,
fiindcă soarele era prea generos cu ea, limpede era aureola lumii,
ca o cupolă a unei biserici daurite și duioase erau umbrele, precum
un tânăr străin de viața ei, care o urmărea cu gândul,

care o atingea pe umeri și peste pântec și buze, care părea să fie
venit din ea însăși și totuși era altceva, ca o bunăvestire ce umple
de teamă fecioara, ceva ce nu asculta de legile opticii, o umbră
mai altfel, despre care nu putea să spună cui aparține.

mult mai târziu, Aristița s-a recules ca o femeie înțeleaptă,
a înțeles că nu umbra este tainică, ci de fapt lumina este
viața și cuvântul oamenilor, a înțeles cum semințele din iarnă
încep să crescă și a înțeles că nu era iubire ce simțea, ci doar

o frumoasă și sălbatică uimire – ca a unei femei dintr-un trib,
care dansează în jurul minunii focului, care se miră cum soarele
pictează în culori prin noi înșine, cum soarele vorbește prin noi înșine
și noi copiem lumina din noi înșine și naștem prunci și vise, fără să știm.

Waterloo

copii eram noi amândoi, văru-meu și cu mine,
ședeam sub măr aproape goi în zilele senine.
cărările nu le iubeam, căci zi de zi fugeam
pe unde nimeni nu călca și chiar săream pe geam


tină sau praf sau balegă uscată
nu ne speriau călcâiul niciodată
și nici urzicile, căutând de mură
vreun crâng sau după zidul de la șură

căluții lui din plastic alb cu șa
pentru vreun crăcănat ce știa-ncăleca,
și soldățeii mei de-ai lui Napoleon,
Bismarck al meu cu un frumos baston…


jucam războiul Troiei și cel de-o sută ani,
cu soldăței și monștri și hipopotami,
căci Hannibal pe elefanți pusese frâul,
iar noi ne tot luptam și împărțeam tot grâul


furat din ferdela mătușii pentru găini și rațe,
ce se plimbau încet prin curte, dodoloațe.
copii eram și jocul al naibii mi-a plăcut,
trișam să pierd, să îl jucăm de la-nceput.


apoi duceam pe-ascuns tot grâul la bunici,
tribut pentru toți porumbeii inamici,
și mai furam o țâr’ de lapte acru din urcior
pentru motanul amiral și șchiop de un picior

iar pentru calul nostru Bucefal, de vreo cinci ani,
nițel nervos și tot speriat de muște și bâțani,
cel ce pierdea la joc avea surpriza-n sân:
vreo două-trei mere crețești, să le ascundă-n fân.

sau poate doar vioara cântă

femeie de sine-născătoare, ca o slovă de aur dintr-o biblie,
înveșmântată în maramă verde cu ochiuri largi și ciucuri
până la glezne, aciuită din adânc de codru, dintre iazuri,
frumusețea ta răcorește pământul verii în amiaza mare,
iar prorocii au venit cu denii și mirodenii să te cânte,
făcătoare de umbră și de floare.

eu nu-ți voi mai preaslăvi trupul de vioară cu mușchiul pădurii
printre corzi, sau floarea viorie pierdută în cutia de rezonanță,
cântul tău trist și subțire,
trecând peste vămile evurilor din ureche în ureche,
sau acel fuior de raze care te acoperă peste inimă,
ca pe un prunc în fașă;
tu ești și fiică și mamă și soră pentru fire
și numele tale multe nu le strigă nimeni.

lumea stă de veacuri să te asculte și toți cred că timpurile trec,
dar nici timpurile nu trec, nici piramidele și nici coloseumul,
toate rămân la fel, de la piatră la lemn și fier și oțel,
zgârie-nori sau internet, câte-n lună și în stele…
dar vioara ta cântă și oamenii uită. cu inimă de licurici ei te ascultă.

Biruit-au gândul…

Binecunoscuta introducere a lui Miron Costin – ”Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă…” e prezentă în capitolul de predoslovie – cuvântare dintâi – asemănător prolegomenelor pentru unele cărți filozofice sau științifice.

”Biruit-au gândul” e o structură fermecătoare, atât sintactic, cât și semantic. Este vorba de ceea ce ne înlănțuie și face necesară acțiunea – practic suntem biruiți de un gând despre viitor – adică o preocupare, o motivație mai complexă, impuls pe care vrem să îl îndeplinim, caz în care dezacordul subiect-predicat dă o culoare locală și arhaică scrierii, considerată de unii cel mai aproape de literatură dintre cei trei binecunoscuți cronicari ai Moldovei, care ar constitui matca literară a poporului român. Gândul ne biruie, ne impulsionează să facem ceva anume, în general gândul bun ne îndeamnă să corectăm un dezechilibru sau să îndreptăm o nedreptate, împotriva unor obișnuințe cu mare resistență la schimbare. Cu toate acestea, Miron Costin s-a lăsat biruit, pentru a putea birui prin lumea cuvintelor, fără de care galaxia Guten-berg ar fi cea unui munte rău și o deziluzie. Miron Costin s-a apucat de o trudă, nu de un fleac. Munții pot fi mutați din loc numai piatră cu piatră. În prezent galaxia Gutenberg și-a crescut cu jeratic viu noii cai putere ai cărții electronice, cel mai des preferabilă unei lecturi pe suport de hârtie, datorită unor avantaje esențiale – cost redus sau gratuit, adaptabilitate optimă pentru diferite conditii de lectură și studiu, lecturi paralele fără inconveniente, feedback din partea altor cititori, stocare igienică și economică etc. Nu doar lectura, dar și scrierea a diverse lucrări sau cărți este facilitată datorită informatizării.

”Biruit-au gândul” ne amintește de Iliada lui Homer, care începe prin ”Cântã, zeițã, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul”. Este vorba de faptul că acest poem epic de mari dimensiuni era, în asentimentul tuturor, inspirat de zei muritorilor, printre care si Homer. Și în Iliada apare sentimentul datoriei scrierii poveștii istorice legendare, arhaice. Homer și alți poeți antici invocau ajutorul Muzelor sau zeilor pentru opera literara al cărei fideicomis temporar e autorul. ”a scrie, multă vréme la cumpănă au stătut sufletul” – acest conflict al lui Miron Costin este subînțeles și e biruit de gândul bun, gândul muncii și datoriei. Așadar, din conflictul clar între emoție (suflet) și o gândire puternică, o forță motivațională conștientă, învinge rațiunea și gândul care impulsionează scrierea lucrarii. Deși scrierea lui Miron Costin este, ca în tradiția umanistă și clasicizantă, sub controlul rațiunii și impulsionată de rațiune, el cercetând sursele disponibile pentru întemeierea scrierii lui istorice despre neamul moldovenilor. Mai mult decât atât, este de notat că autorul se sprijină pe credința în Dumnezeu și pe scriptură, așa cum odinioară se sprijinea Homer cel orb pe zeii Greciei.

În altă categorie de idei, predoslovia include dezvăluri despre autor și slăbiciunile sau calitățile sale, despre intenția justificată a cărții, cu un fel de naivitate aparent inocentă, fiind un fel de strategie de marketing arhaică, prezentă cu aceleași elemente în alte bucoavne ale epocilor apropiate, menținută și peste veacuri, adică în prologurile sau prefețele autorilor, în cărți cum ar fi cum ar fi Don Quijote sau Gargantua și Pantagruel sau Călătoriile lui Gulliver.

Forma impersonală arhaică, cu aparent dezacord subiect – predicat (biruit-au gândul) poate fi prilejul unor meditații metatextuale. De fapt o rescriere de sensuri care nu există în textul inițial. Orice carte poate fi sursa unor reinterpretări de graniță sau dincolo de granițele conotațiilor ei proprii. Cei care citesc impropriu sau superficial un text observă mai repede această rescriere a sensurilor textului, din perspectiva prezentului și lumii celui care citește. Biruit-au gândul se poate referi la biruirea unui gând greșit de către altceva și această biruire este fecundă, dând frâu liber cailor muncii cronicarului. Ar mai fi de spus câteva lucruri despre relația dintre gândirea autorului și cititorului pe de o parte și acest instrument particular al gândirii, respectiv limbajul, în acest caz limbajul scris. Poate fi gândul biruit de cuvânt ? Noi credem mai degrabă invers – gândul biruie cuvântul. Gândul se poate exprima în limbaj logic, aritmetic, geometric, muzical, pictural, kinetic și altele. Gândul in nuce are mai mare forță decât cuvântul, care plătește bir datorită poziției sale superficiale. Eu pot vorbi sau scrie în afara corpului meu sau în gând, pe ecranul meu mintal, unde nimeni nu vede, în afară de cei care au eventual puteri paranormale sau au o parte din psihicul lor inconștient comun cu mine; poate că ei există. Poate că sunt oameni normali, fiindcă cuvintele noastre sunt proprietate publică și semnificațiile lor sunt proprietate comună cu ceilalți vorbitori ai limbii, după cum spunea filozoful Frege, considerat întemeietorul filozofiei analitice.

Așadar, gândul biruie și ne impulsionează. Gândul devine cuvânt. Dar, printr-un joc al imaginației, putem să construim situația contrară – cuvintele nedisciplinate biruie gândul profund și nobil al unui om. Eventual în cazuri cu anumite tulburări ale gândirii sau atenției. Ce soluție există ? Poate detașarea temporară a persoanei în cauză de mediul dăunător și dezvoltarea altor tehnici de exprimare sau trăire creativă – cum ar fi desenul, geometria, ascultarea muzicii ș.a.

Și cine punea oare bir pe gânditorii Moldovei din epoca ei de înflorire cultural-artistică în secolul 17? Pot fi gândurile biruite mereu?

domestică

iau cunoștință de tine femeie, ești aproape, pe marginea canapelei,
mereu gata să o iei la goană, mereu fără tihnă îți este odihna,
cu trupul aplecat într-o parte, parțial îndoit, tensionat, cu papuci.
ieri, acum 15 ani, ne-am căsătorit, iubindu-ne ca doi îndrăgostiți.
sa nu uit că în buzunarul halatului tău de baie mi-am uitat un ac de cravată.

dragostea era o dresură de lei care trec prin cercuri în flăcări,
apoi veneau elefanții, care învățau să stea pe taburete cu volănașe,
fiindcă tot ce sfidează legea gravitației pare să fie ușuratic,
și tu erai tot mai mirată și încântată de spectacol, lucru frumos la o femeie,
fiindcă multe sunt blazate și cunosc toate cele pe dinafară,
ba chiar disprețuiesc ușor bunele obișnuințe și rutine ale societății.

tu nu voiai altceva niciodată, de aceea te iubeam și înmuguream
câteva magnolii rare în calea ta primăvara și mă jucam cu puii de nori roz
să vină încă o dată cupidon la tine.

tu ești exact femeia care a trecut cu mine prin cercul culorii verzi,
mai abundenta decât în junglă sau rezervatii, verdele mistic al pădurii,
verdele unei veri care moare în tăcere, care închide poarta în fața ploilor,
era ca un castel din mătase de jur-împrejurul nostru, eram singuri
și vom ieși la lumină cam acum 15 ani, cu adevărul verde-n față
apoi voi căuta primii ciorchini în pârg și vom renunța la ochi și vom trece
prin ziduri dincolo de oamenii care vor să bea must,
îi vom îmbrânci și vom striga să plece,
nu contează că o dată în viață am fost răi acum 14 ani,
apoi am dansat împreună singura noastră noapte frenetică
sub fulgere și tunete și cu inelul tău cu piatră pulsând sclipitor.
Ca doi actori fără talent, da, prea tineri ca să iubim scena,
prea bătrâni ca s-o ignorăm acum 13 ani.

astăzi zodia noastră e zodia pietrei. îmi amintesc că vecinii aveau în curte o pisică
sculptată în piatră, măsura peste un metru și pisica se juca cu o minge mare.
când eram copil, familia aceea a vandut casa și noii proprietari au vândut pisica.
tu ești femeia mea, ca o pisică de piatră, te cunosc și am trăit împreună
cu gândul la altceva mereu, ca să uităm tot ce știam pe dinafară.
dar asta a fost demult. Acum doar mireasma de pâine prăjită
și gem cald de caise, ca în copilărie, sau prajitura cu migdale ca la nuntă –
toate le trecem sub tăcere și în uitare fiindcă ne iubim unul pe altul
și obiceiurile unuia sau altuia ne ajută să trăim mai precauți
buletinul de stiri al vieții noastre.