Blog

poezii vechi

Odinioară scriam altfel de poezii, apoi viziunea mea estetică s-a schimbat. Dacă doriți, le puteți frunzări la linkul de mai jos:

A mai existat o perioadă intermediară între poeziile acestea vechi și cele de pe acest blog.

Doiniță

Am chemat, am tot chemat
Pe sărac, pe împărat,
De la colbul cel de jos
Cu miros de chiparos,
Până sus la curcubeu
Și la bunul Dumnezeu.
Nimeni n-a răspuns deloc
Toți credeau că este-un joc
Toți erau ca piatra rece
Care stă când apa trece.
Și pădurile preasfinte,
Desfrunzite de cuvinte,
Au zburat, se spune-n vânt,
Căutând celălalt pământ,
Tot fugind de duh și iele
Și de dorurile mele…


La cel timp de primăvară,
Când e frunzulița rară,
Fără sfori și fără scară
Oastea cerului coboară:
Sub căruță – mămăruță,
Sub picioare numai floare,
Funigei printre fuștei
Pe sub stele mai mulți miei,
Iar vreun înger mai slăbuț
Muguri lasă în brăduț.
Și acuma iertăciune,
Că și soarele apune,
Dar așa să țineți minte
Câte-s bune, câte-s sfinte –
Văduvit este și vântul
Când se pierde ca cuvântul…
Printre frunze roș-aprinse
Către vremurile ninse;
Dar când iarna-l izgonește
Și când noaptea se lungește,
Doarme ghinda sub omăt
Ca sub plapumă un făt.
Iazuri, câmp și ochi de ciute,
Cine stă să le asculte?
Poate doar să le sărute
Vântul primăverii iute…
Și noi, oameni trecători
Și de floare iubitori.

cărarea

Eu sunt o femeie prin care Dumnezeu privește către pământ,
fiindcă sunt transparentă pentru el.
Privește prin mine ca printr-o lentilă, să vadă lumea
și dacă a greșit ceva, dacă este rost să repare ceva.

Eu tac și caut să uit cărarea către casa bătrânească,
mușc dintr-un măr alb,
îmi amintesc din nou cum eram demult, tot singură și pustie,
dar miezul meu nu era încă lămurit.
Ca o haltă veche, am și eu fântâna mea.
Și când dorm tac,
privindu-mi visele ca pe un film.

cumpănă

Un nuc alb a murit azi-an. S-a uscat de-a lungul verii,
toamna și-a lepădat nucile, multe și dulci,
apoi a rămas gol și rece, nici ciocănitoarea nu îl mai căuta.

Acum moare fratele lui, alt nuc,
prin coastele lui desfrunzite răsare soarele,
ca o inimă. Nucul plânge și se zbuciumă, atât de tare,
încât tună și fulgeră și vântul stârnit e vijelie mare.

Nucul nu are nuci, dar are inimă – prin trupul lui alb
au trecut anotimpuri și apocalipse de nori și ceață.

Un nuc mai tânăr, o mladă, dă să iasă la lumină printe rugi de mur.
În lumea copacilor, un nuc ce moare este o cumpănă
între două lumi, o scară de lemn către Dumnezeu.

Boabe de mură

Colo sus, în țintirim,
sub trei brazi uscați zărim
Pleată sură de răsură,
aluniș, urzici și mură.

Anul rău, secera grea –
grâul a albit deja,
Iară șipotul din vale
abia curge în ulcioare.

Curtea-i netedă și-uscată
precum lemnul din obadă,
Bunii dorm acum în tindă
unde-i loc să se întindă.

Doar copiii, arză-i focul,
iuți la pas, încing iar jocul,
Se pitesc pe sub portițe,
stau ascunși în grădinițe.

Sar și poarta-n țintirim,
unde printre cruci zărim
Pleată sură de răsură,
aluniș, urzici și mură.

Ca și hoții din poveste,
până ce nu prinzi de veste,
Ei culeg mura degrabă,
fericiți de-așa ispravă.

Sfântă-i moartea, dar și viața,
sfântă-i munca, dimineața,
Sfânt e un copil și jocul,
bătu-ne-ar pe toți norocul!

mitologie

cu trupuri încă de pești în zori de zi,
flămânzi de aer și uciși de aer,
mirosind încă a vise,
sub soarele rubiniu ne cade cămașa din zale și solzi

unul câte unul ne trezim în imediatul cotidian,
căscăm câteodată ca să lăsăm libere spiritele viselor
care ne-au prădat noaptea,
cu o mirare tristă schițăm mișcări hieroglifice
și ne dor diverse lucruri pe care nu le putem descifra,
lucruri prin care suntem legați covalent
de restul fraților noștri oameni, mai săraci și mai goi decât noi

cu trupuri din nou omenești,
înveșmântați în culori ale modei evului,
înotăm aduși de maree, râvnim strugurii aurii și dulci,
care se coc în valea unde luna nu-și arată fața
strivim pământul și fructele lui,
ne îmbătăm și cântăm și facem pace cu viața și cu moartea

Himeră

e frumos, e bine, miroase a ciorbiță caldă,
și a plăcintă cu scorțișoară…
un copil râde și strigă pe cineva
e un sentiment calm, de apartenență la o familie,
un sentiment de intimitate, capoate matlasate
și vișinată cu fursecuri

într-o fereastră o begonie roșie,
mâna unei femei și părul mătăsos al unei fetițe
plictisul unui om trist care a desenat florile palide de pe tapet
viața lui ticăind ca o pendulă mare cu picior,
sentimentul acela din marcel proust sau virginia woolf,
când te învârți în jurul obiectelor din casă și le iubești,

le acoperi cu inima ta, cu visele tale,
cum ar fi polonice, canapele, rochii de tafta, flori de hârtie,
presupunând că visele pot fi reale, tangibile

gânduri curate și necurate se cern
și se despart unele de altele,
ești un om care nu se teme de moarte și de frunze uscate
findcă peste flacăra lor caldă cerul se deschide mai albastru
ești un om fără superstiții, dar nu vrei să mori,
nu vrei ca pământul să acopere capul tău
de om sceptic și ușor cinic
capul tău în care au crescut demult livezi cu vișini
și meri și chiar pruni,
rugi de zmeură și cai cu vine palpitând,
ierburi cu rouă aburindă și diamantină

e frumos, e bine, e un sentiment calm,
de apartenență la familia hominidelor,
bucuria de a fi fibră cugetătoare, om rațional,
cu capul tău de Atlas, cu mușchii tăi de Sisif,
cu dorul din piept al lui Icar

memento

Miau, mulțumesc, spune pisica mea neagră Cloe
în timp ce șade la masă pe scaun alături de mine
cu multă plăcere alteța voastră, aveți întreaga mea simpatie
și tot ce poate fi mai bun pentru dvs. în farfurie

Azi l-am îngropat pe Roșcățel motanul slăbănog
care nu putea mesteca bine și mânca de multe ori pe zi,
sufletul l-avea așa bun și inima poate slabă
Azi a venit Pufulete cel mic, pui sârmos și prostuț
cu care am dat laba când i-am întins un deget,
Și bunul, magnanimul Roșcățel, l-a luat pe burtica lui
și l-a lăsat să adoarmă pe moale, ca un tată
și dihania mică a mâncat din vasul lui Roș și el s-a dat deoparte
pentru ca să se sature cel mic, că bani avem puțini

bietul suflețel bun, iar Cloe, grasa sterilizată
și Slabu cel negru cu alb au început să sufere de iritație la ochiul stâng
după ce l-am îngropat pe Roșcățel, poate emisfera lor dreaptă
dădea semne emoționale, poate că și bestiile din specia Felis catus
au ceva inimă bună și prieteni în îngerime.
Acum două zile a murit Vulpi. Cățeaua cea mai bună din lume.
Privire – omenească 99%. Căldură, răbdare,
bunătate, devotament extrem etc.etc.
bietul animal a murit de la caniculă, că de aceea se numește cani-culă
lovitură după lovitură – ce mai urmează?

Anul acesta, vai, a murit și Tărcățel, suflețel de motan tare bun, de parcă am fi în cartea Singur pe lume, și mă doare.
Mi s-a uscat parțial cimișirul care era frumos,
căci l-au năpădit viespile și mi s-a uscat brusc și complet puiul de vișin
din care m-am înfruptat vreo trei ani, vișin acru, dar tare generos.
Când vine un necaz…

aici era deja bolnavă, dar de fapt aveao privire de extremă bunătate și calm

tehnică în cuțit

tristețe, singurătate
cuțitul poticnit în pasta groasă albă și roz de pe pânză,
piele de femeie singură, de femeie mereu singură,
migdală și nucă verde
tușe prestabilite
cu botinele cu talpa tare ea rănește pământul,
ca lemnul pe lemn se aude mersul ei,
ca bătaia de toacă prin ceață, dimineața

pardon,
toată lumea e grăbită să meargă la slujbă
cărarea e albă și lungă, se pierde în câmpul cu iarba bătută,
atât de uscată, pipernicită,
ea – singură – tace
pasăre de pradă sau prada păsării de pradă,
cu basmaua neagră peste ochi,

ea nu riscă să calce mai departe
călăul orb și surdo-mut așteaptă indemnizația de la stat
pentru spectacolul privit de oameni străini
iar ea, străină fiindcă nimeni nu îi vorbește,
ea tace
ca să nu o vadă nimenea cum este ea,
cât de frumoasă și cuminte este
sau dacă are gene false,
fiindcă cineva face cercuri de jur împrejur,
de aceea o leagă ca pe o oarbă

o zi în care păsările străine au gheare de gheață
și execută încălzirea
o tehnică perfectă în cuțit prin care apare ceața în tablou,
și o străină care nu a zburat niciodată departe cu altcineva
tot mai singură și tot mai tăcută an după an