Blog

Muzica clasică în viața mea

Deschid ușa către grădină. Lumina intră cu totul, cu trupul ei de forma unei uși tăiate în zid. Lumina umple camera cu adevărat doar pe mijloc, restul e penumbră sau umbră. Muzica umple întreg trupul omului, deci și prelungirea sinapselor lui cu restul universului – acel trup eteric cu rămuriș dendritic, acel copac metafizic crescând dinspre spiritele de demult, precum crucea de pe Golgota peste craniile altor condamnați, ale primilor oameni, către norii pe care îi suflă mai departe aceeași muzică, la fel cum vântul suflă în vela unei iole.

Închid ușa către grădină. Muzica este cu mine, în casă, și umple fiecare colțișor, toate cele văzute și nevăzute. Lăcașul în piatră al sufletului e despicat de sunetul ce prinde forma expresiei instrumentelor muzicale. Încerc să cânt în gând – dar nu pot decât să imit pianul sau vioara și ceva din propria mea voce, fără cuvinte. Nu pot cânta fără un sunet.

Din ce în ce sunt mai conștientă că muzica se aseamănă cu lumina, face loc luminii printre alte miracole. Trupul meu e ca mușchiul pădurii, ca mranița umedă și rece unde cresc ferigi și ciuperci, iar muzica primește influxul nediferențiat al vieții și îl transformă în produse finite, frumos cizelate. Trupul meu e pământ, muzica îl face să fie pădure. Muzica e hrana trupului prin darul luminii care îi dă cheia și prin corpul omului, cutia de rezonanță.

Am crescut fără muzică, dar, când am descoperit-o, mi-am amintit de mine. De ce? Este oare muzica singurul limbaj al sufletului? Singurul care urmărește dinamica vieții afective, la fel cum cartograful urmărește linia principalelor forme de relief, înălțimea munților, adâncurile mărilor? De ce oare mă recunosc, de ce am impresia că muzica punctează exact ceea ce am simțit și eu mai mult în trecut?

În timp ce literatura se adresează intelectului verbalizant, iar pictura și sculptura imaginației care receptează forme, în general abstracte, simbolice sau emblematice, muzica se adresează direct sufletului, acelor combinații indicibile de cald și rece, dulce și amar, duios și violent, colorat sau cenușiu, tuturor necuvintelor și nespuselor patimi sau clipe de grație, într-un discurs magistral, ca o rețetă magistrală prin actul dirijoral, orchestral sau solistic, care se individualizează, ca orice obiecte artistice, prin receptarea lor de către public. Interpretul prepară rețeta magistrală, iar auditoriul o adaptează propriilor nevoi.

Ca și celelalte arte, și muzica a fost destinată publicului alcătuit din mai mulți spectatori, nu doar pentru unul singur. În prezent aparatele de redare a muzicii pot funcționa în absența interpreților și pot fi adresate doar unui singur receptor, uneori adaptate gusturilor acestuia, prin egalizatoare de sunet, prin redare stereo sau mono etc. Chiar dacă aceasta duce la o individualizare a experienței artistice, care fusese, originar, mai ales o experiență de comunalitate și împărtășire, chiar și în public obiectul artistic prezintă variații de receptare de la un spectator la altul. Sala de spectacol și spectatorii, oriunde s-ar afla ei, în mediul fizic sau virtual, constituie un tot inseparabil, muzica însăși are nevoie și de urechea celor care ascultă pentru a deveni un act artistic. Ca și în celelalte arte, rezultatul e diferit de la spectator al spectator. În ultimele decenii am asistat mai degrabă la o dezvoltare pe orizontală a muzicii, prin globalizarea accentuată a experienței artistice, ca un fel de efect-cascadă al obiectelor artistice, receptate de întreaga lume cu preocupări artistice.

Dacă muzica e sunetul și căldura focului din sobă, reflexul flăcărilor pe pereții unei case vechi, atunci muzica urmează liniile sentimentelor și emoțiilor subiective, alcătuind ”păduri ce-ar fi putut să fie și niciodată nu vor fi”. Muzica sunt eu, ești tu și suntem noi, dar pentru fiecare pronume personal ea inventează altă casă și alte păduri. Generozitatea și versatilitatea muzicii sunt imense, ea oferă spalierul necesar pentru creșterea oricărui soi de viță-de-vie suitoare. Ea devine punctul și contrapunctul vieții sufletești la purtător, fiecare om se poate regăsi pe sine așa cum este și fiecare poate fi încântat să descopere valențele până atunci neștiute ale dinamicii sale afective. Muzica îmi deschide poarta acolo unde oamenii o închid, muzica îmi populează cu flori și mireasmă grădinile, cu grația Spiritului bisericile, ea mă poartă prin rozete cu vitralii și mă strecoară prin ușile întredeschise într-o lume magnifică și calmă, o lume vie și năvalnică, un ocean cu țărmuri rupte din stâncă, un cer albastru și limpede, curat.

Muzica mă cheamă prin armoniile pianissimo și mă alungă prin cele fortissimo. Mă face să tremur și să simt că delicatețea fragmentelor adagio este un fel de îndumnezeire care mă copleșește, iar pauzele dintre sunetele picurate îmi opresc respirul sufletesc într-o întoarcere la frumusețea unor clopote de ghiocei înghețate de timpuriu. Molto vivace este lupta, bucuria de a trăi o singură dată fiecare clipă de împărtășire cu lumina cerului, de furtună cu fulgere ce brăzdează acoperișul lumii. În casă e liniște, muzica tace. Acum am încuiat ușa spre grădină.

interocepție

pe brațe duceam o stea fumegândă,
ca un copac pătrunzând ceața era lumina mea, lumină de noiembrie roz.
brațele mele erau omenești și ochii de fată mare.
eram largă și luminoasă, mă simțeam copil și dumnezeu
mă spăla de sare și zahăr, mă îndestula de hrană și apă
clipind din ochiul drept

toamna începuse să aibă ceva real, obiectiv, în senzațiile mele vizuale,
ca și cum percepeam lumea din fața altcuiva,
ori poate lumea dincolo de oameni, nu doar pe mine așa cum fusesem odinioară.

dar cum altfel aș fi putut privi lumea decât prin lăuntrul creierului meu,
unde mă vedeam și pe mine respirând ca o broscuță imediat după ce m-am născut?

fiindcă prin pupile intra în mine o lume mică de tot și duhurile luminii
săpau cu acul cel mai fin și eu intram și eu în bijuterie,
o lume din care cineva fura sau adăuga
câte o floare sau câte o piatră.

zilele acestea am căzut odată cu frunzele și de acolo, din noroi,
lumea era cu puțin mai mult decât eram eu.
prin mine cineva se uita la lume și eu nu mai mă vedeam cu totul în oglindă.

15 noiembrie 2020

Bună ziua. Azi e ultima postare deocamdată pe facebook și pe blogul meu literar. Dacă oamenii nu se vor răzgândi. Regret că am fost și sunt otrăvită și nu pot termina blogul cu memorii și explicarea vieții mele. Dacă veți citi, veți înțelege că am fost numai binele și normalitatea și că e păcat să fiu omorâtă. Nu am avut nicio greșeală, dacă citiți cu atenție totul, în ordinea în care am scris, veți înțelege că nu mi-am căutat scuze, ci cu adevărat nu am greșit nimic. Ideea lor e că au supus la vot cazul meu și au hotărât să mă omoare. Unii zic că oamenii proști au fost păcăliți că aș fi avut diverse greșeli iar cei inteligenți au fost păcăliți că trebuie să mă omoare.

Vă rog în genunchi, dragi oameni de oriunde ați fi, să îmi salvați viața dacă vă stă în putință, să mă lăsați să trăiesc și eu un pic. Este, cum spun unii peste mintea mea, cea mai josnică și monstruoasă crimă din istorie. Toate crimele sunt așa ceva, nu mă consider altfel.

Anul acesta am fost chinuită cerebral enorm de mult, zi de zi, posibil prin otravă sau datorită unui cancer sau unei boli grave pe care medicii refuză să o trateze. I-am spus nu de mult medicului de familie (și altor medici) din nou, în zadar,  despre setea groaznică și continuă, care se accentuează când beau apă din sticlele cumpărate special pentru mine de mama – ea bea alte sticle, fiindcă apa de la puț s-a schimbat brusc, astfel încât săpunurile se topeau repede și aproape de tot – apoi s-a mai schimbat brusc încă o dată, astfel încât săpunurile nu se mai topesc și e greu să mă spăl pe mâini. Astăzi au spus din nou că otrava e în apă – setea a fost continuă și creștea când beam din sticlă, amețeala și durerea de cap continuă, fenomene de atacare a nervilor periferici destul de puternice, abia mai scriu acum cu 2-3 degete. Oricum am fost în mod cert otrăvită de mulți ani și aveam dovezi, cum veți găsi pe blogul meu. Am reușit să merg la Carrefour și am cumpărat apă și câteva sucuri și am băut în hala supermarketului apă minerală (un litru) și mi-am revenit apoi, spre deosebire de apa băută acasă. În fiece seară fierbințeală puternică și înroșire a obrajilor, usturime.

Sunt foarte slăbită și mi-e rău, nu e doar infecția dentară.

Acum nu am mai scris poezii de ceva vreme și probabil nu voi mai putea scrie dacă nu se răzgândesc și mă omoară. Ei spun că familia mea minte și toți ceilalți la fel. Unii intră cu ideea că pe proști i-au păcălit că sunt inculpată și de aceea m-au condamnat la moarte. Moartea mea nu e necesară, e o eroare, ei poate nu au înțeles.  Unii spun în gândul meu că sunt otrăvită cu apa și că i-au îndobitocit pe toți și apoi au adus experți care să mă otrăvească să mor științific.

Nu am avut nici cea mai mică greșeală toată viața. Nu m-am gândit nici măcar în tinerețe la alți oameni, nu am f_t pe nimeni niciodată. Nu m-am gândit nici la trecut, în afară de vremea petrecută scriind blogul meu. Nu am vorbit în gând, cum fac nebunii, fiindcă nu aveam cu cine și nicio treabă, și am răspuns celor care vorbesc în mintea mea numai în ultimii câțiva ani, numai dacă mă chinuiau rău. Nu am mințit niciodată. Nu știu ce însemană f_tul. Nu am avut activitate sexuală și nici vreun prieten sau amant (citiți cu atenție blogul meu). Nu m-am gândit niciodată la sex și nu am avut niciodată pofte sexuale. Am gândit și simțit binele față de familie și oameni și nu am avut niciodată gînduri rele, întunecate, invidie, gelozie, sete de răzbunare etc. Am crezut mereu în bine și lumină și am făcut binele și am ajutat mereu când am putut. În plus, absolut sigur am fost inteligentă și chiar înțeleaptă și nu am avut nici cea mai mică anormalitate psihică, cum au mințit psihologii – cineva a scris minciuni în fișa mea de psihiatrie și o femeie psiholog de asemenea a scris minciuni. Am avut o mulțime de calități și virtuți și niciun viciu moral. Nu am gândit rău, nu am vrut răul nimănui și nu am bârfit. Nu am fost lacomă și nu mi-am dorit niciodată bani mai mult decât strictul necesar, fiind oricum săracă lipită pământului. Mulți ani nu am avut practic nici bani de hrană sau haine. Am cerșit pe stradă, ceea ce nu e o greșeală. Nu am avut niciodată vreo legătură cu politica și absolut nicio forță politică sau altfel de grup nu a fost ascuns în spatele imaginii mele publice urâte și mincinoase. Nici nu m-am uitat la știri aproape deloc toată viața. Nu am vorbit vulgar sau porcării. Nu m-am drogat, nu am băut alcool. De anul ăsta nu mai fumez, din nou. Etc.

Ei spun că toți cred că eu sunt un fenomen periculos și de aceea mă omoară. Puteau să mă accepte și nu s-ar fi întâmplat nimic rău. Ei nu au încercat niciodată invers, mereu am fost respinsă complet, dar poate au mințit despre aceasta. Am fost singură complet întreaga viață, din 1984, când m-au dus în oraș, să stau cu părinții. Au existat numqai câteva persoane cu care mi s-a permis să vorbesc întreaga viață și de fapt una doar mai mult – Luiza Dona, care a trecut și ea prin tratament psihiatric, și poate că proștii credeau că e bolnavă psihic fiindcă eu eram un fenomen periculos. Nu am stat cu mâinile în sân, am încercat să obțin drepturile la muncă și la studii, dar mi s-au refuzat și mi s-a spus clar că nu le am – fapt pentru care singurătatea mea s-a prelungit până la inumana cifră de 36 de ani și câteva luni, cu izolare aproape totală după moartea tatei acum 15 ani – în afară de mama, încă câțiva și oamenii necunoscuți văzuți pe străzi. E monstruos și inuman și clar mi se vrea moartea, am implorat în zadar să fiu împreună cu alții, chiar cu pacienți psihiatrici sau handicapați sau alți bolnavi. Am implorat dreptul la studii superioare sau la muncă măcar, dacă le-aș fi avut nimeni nu m-ar fi otrăvit și nici nu aș fi fost singură.

Ei spun că m-au condamnat dar nimeni nu m-a întrebat nimic, numai de vreo două ori în gând, când mi-au spus că au înțeles și vor face tot posibilul să mă omoare și să mușamalizeze cazul meu. Ei spun că eu sunt omorâtă deși nimeni nu mă cunoaște, ba chiar nimeni nu știe nimic despre mine, findcă nu doar acuzatorii nu au vorbit cu mine, ci nimeni altcineva. În astfel de cazuri omul în cauză nu este cunoscut deloc.

Îmi iau la revedere de la puținii cititori ai blogului meu de poezie și le las deocamdată blogul meu despre viața mea, dacă doresc cumva să îl citească. Eu am început să scriu poezie din cauza singurătății la sfârșitul anului 2006, deci am scris – cu pauze mari – destul demult. Oricum, nefiind eu nebună, nu am scris mult și mi-am schimbat voit stilul de câteva ori, înțelegând că nu sunt poezii utile, că nu am talent de a fi citită și că sunt singură complet și nimeni nu are nevoie de poeziile mele și nu le vrea. Am încercat să scriu ceva frumos, dar de fapt pe mine mă reprezintă mai mult textele în proză de pe acest blog – dar din păcate nu am reușit să las vreo carte mai de valoare lumii, fiindcă eram otrăvită și maltratată monstruos. Eu am fost închisă în zona Moșilor-Colentina-Voluntari cu puține ieșiri în afara zonei și puține excursii în țară în 50 de ani. Sunt încă un om bun, dar nimeni nu mi-a trimis nici măcar scrisori aproape deloc toată viața. Mail: Crismonimold1971@gmail.com. Telefon: 0747228311. Adresa – strada Aurel Vlaicu, nr 7, Voluntari. Vă mulțumesc pentru tot și vă doresc noroc și cele bune.

Blogul despre viața mea – Papalașcă de lumină – un fel de documentar. Problema nu sunt acești oameni care pătrund telepatic peste mintea mea, ci otrava. Pe ei pot să îi resping, dar ei intră mai mult datorită otrăvii. Aceste gânduri telepatice eu le-am perceput începând cu vârsta de 35 de ani, înainte nu erau, și totuși m-au numit schizofrenică la 21 de ani, pentru ceea ce era doar o tulburare sexuală. Niciun fel de delir întreaga viață, ceilalți mint, nu eu.

Aberații terestre, partea 3

Astfel, modelul acesta al meu permite ipoteza că, la fiecare linie de longitudine, există mai mulți oameni-sori sau niciunul, în funcție de structura și fiziologia creierului individului și mai multe luni (la fiecare latitudine eventual). În același timp, ceea ce concentreză lumina pe discul solar nu este neapărat psihicul unei persoane în sens solipsist sau mediul ei înconjurător, ci modul de organizare a fenomenelor întrapsihice și relațiile psihicului persoanei cu celelalte substanțe gânditoare sau conștiințe, res cogitans sau alte substanțe. Fotografiile din aeroplane la mare altitudine despre care se spune că dovedesc curbura Pământului nu sunt dovezi suficiente pentru sceptici; dimpotrivă, ele arată o bandă tulbure la orizont, ceea ce poate susține teoria mea elucubrantă, a curburii concave. O altă probă a celorlalți este observarea unui răsărit sau apus, dar eu nu am văzut ce spun ei, dimpotrivă, uneori o calotă din soare părea despărțită de linia orizontului printr-o bandă clară, ceea ce pare a susține de asemenea ideea curburii concave. Totuși, să nu uităm că, în argumentarea unei idei, simple fapte de observație neclare, nesistematizate, nu pot fi temeiuri suficiente. După cum se poate observa la prima vedere, aceste model aberant al meu pare prea simplu și infantil, ceea ce îl face să pară improbabil pentru oameni înclinați spre științificitate. O anumită rezervă de incredulitate au unii oameni datorită legăturii presupuse dintre mecanica celestă și biologie, deși biologia recunoaște aceste conexiuni și determinări. Mai degrabă există forța de inerție a omului de a recunoaște faptul că și oamenii sunt animale vii, expuse radiațiilor și cauzelor cosmice ale fenomenelor psihice sau vieții socio-culturale. Acest model al meu e ca o poveste, care se poate înscrie în cursul sincretic al mișcării New Age. E inutil să trasăm concordanța și tangența cu diverse expresii literare sau artistice în general, chiar mai înainte de Teogonia lui Hesiod. Aici sunt de amintit desigur și teoriile sincretice asupra evoluției și diferențierii spiritului uman în general. Diversele idei care au axat gândirea astronomică și geologică de-a lungul veacurilor pot fi reinterpretate – de exemplu teoria Big Bang-ului sau teoria Pangeei. Probabil că unii dintre dvs. își amintesc că mai demult se spunea că Marele Zid Chinezesc e unica construcție omenească vizibilă de pe Lună.

O schimbare de paradigmă ar însemna deci o reașezare a distincțiilor și relațiilor dintre concepte și sisteme conceptuale. Un alt mod de integrare a datelor culturale. Mișcarea soarelui de exemplu ar putea fi asemuită cu stupele indiene sau cu forma minaretului spiral al Marii Moschei din Samarra. O astfel de viziune ca a mea ar putea fi explicată prin filozofia culturii a lui Blaga, unde matricea stilistică a unui popor sau grup etnic are anumite atribute care explică formarea și menținerea sau dispariția ei, care sunt fenomene legice, necesare și legate de tipul psihologic al personalității unui purtător de semnificații culturale într-un anumit timp sau spațiu. Ne amintim de turnul Babel, așa cum e pictat de Peter Bruegel cel Bătrân sau de cercurile infernului în viziunea dantescă. Sau de lună și soare ca personaje alegorice în mecanismul ceasurilor vechi astronomice medievale cu păpuși automate. În spiritul acestui model toate simbolurile par să se alinieze ca fiind evident cu același sens, deci era imposibil ca eu să nu gândesc această fabuloasă eventualitate.

În prelungirea teoriilor opticii geometrice care explică cum se formează imaginile într-un sistem complex cu mai multe lentile, dar noi fiind părți componente ale acestui sistem, putem menționa sistemul filozofic al lui Platon, cu faimosul mit la peșterii și oamenii amăgiți de ecranul pe care îl privesc și cu demiurgul său, care transformă haosul în ordine, anume cosmos, prin imitarea unor modele imuabile, deci prin copierea unor matrițe preexistente. Așadar revenim la originea și rolul cuvintelor gen cosmos (care înseamnă  ordine) sau haos, fiindcă trăim într-un mediu cu o grefă neurolingvistică și lumea nu poate fi cunoscută deplin fără acest altoi al limbii vorbite și scrise, parte din duala natură umană, la fel cum lumina poate fi explicată prin două teorii complementare – teoria ondulatorie și teoria corpusculară. Dar, în secolul trecut, fizica s-a înscris în orientarea anti-realistă prin fizicieni precum Niels Bohr și Werner Heisenberg. În mecaninca cuantică actul d ea observa realitatea modifică realitatea însăși. Antirealismul științific presupune asumpția că entitățile care nu pot fi observate de om prin simțurile proprii – cum ar fi electronii sau genele – reprezintă o non-realitate. Asemenea atitudine am avut și eu gândindu-mă că diverse fenomene celeste, inobservabile cu ochiul liber, devin reale doar prin observarea cu instrumente performante, la fel cum s-ar folosi un microscop extrem de sofisticat. În 1930 era descoperită a noua planetă a sistemului solar – Pluto și ea își pierde statutul de planetă abia în 2006, fiind redefinită drept planetă pitică. În ordinea faptelor care invită la scepticism în ce privește astronomia popularizată pentru masele largi ale populației, ar fi de notat că Jules Verne a publicat ”O călătorie spre centrul Pământului” în 1864 și oamenii de știință au stabilit numărul, compoziția și grosimea straturilor concentrice care alcătuiesc sfera terestră, deci fapte fantastic de frumoase, dar greu de crezut, mai ales de către oameni înclinați spre scepticism. Asemenea calculelor care au greșit în ce privește planeta Pluto, dar au stabilit numărul de ani lumină care ne despart de diverse corpuri celeste. Un alt semn de întrebare se pune în legătură cu natura duală a luminii, stabilită prin teoria electromagnetică (în acord cu erezia mea terestră) și și corpusculară a luminii. Poate este nevoie în primul rând de o teorie asupra originii luminii, deci de un fundament ontologic al existenței luminii.

În definitiv, puteți spune, aceste text e o meditație asupra felului meu personal de a gândi, un fel de pagină de jurnal.  Datorită condiției mele sociale, aceste rânduri pot fi încadrate în mulțimea extinsă a elucubrațiilor unor nebuni, de care nimeni nu se sinchisește. Un fel de Don Quixote în negativ, adică inversul persoanei credule și vrăjite de cărți a binecunoscutului hidalgo. Cu toții știm că noii don Quixote sunt opusul celui original. Explicarea pe care o încerc pare a fi sofistică și pe alocuri sofisticată. Este de fapt o pre-legere către înțelegere.

Un ultim lucru pe care îl voi nota e semnificația morală și afectivă pentru mine a acestui model fantezist. La prima vedere pare un model opac, sursă de emoții negative sau născut din emoții negative și  reacționar, retrograd. După ce mi-a venit această idee ciudată legată de astfel de lume mi-am dat seama că pare doar ceva rău, fiindcă noi suntem obișnuiți cu o viziune deschisă, care oferă iluzia libertății și eventualei explorări și colonizări (un termen din știința popularizată) a spațiului cosmic. Modelul invers ar părea o închisoare și limitare a condiției umane, a omului mândru și dornic de experimente noi și  aventură, în general membru al numitei culturi occidentale. Dar pericolul vântului cosmic, radiațiilor și meteoriților dintre stele și planete, cu o atmosferă terestră doar ca protecție, mie mi se părea o imagine și mai terifiantă. Omul are întotdeauna nevoia să își facă o casă, nu doarme sub cerul liber nici în condiții optime, ci în corturi sau colibe. Cât despre dorința de aventură – să nu mai spunem: este absurd să vrei mai mult decât ai, câdn de fapt planeta este mare, doar că omul circulă cu viteză mare la suprafața ei, dar fără să observe toate cele care sunt – infinite posibilități de combinare a factorilor materiali și psihici din lumea noastră comună. Acest gen de comuniune – oricum existentă între oameni – de data aceasta creată de spațiul sferic comun, conduce la ideea responsabuilității comune și asumării responsabilității. O lume mai pașnică și mai bună pentru toți, o lume în care fiece colțișor și fiece om e respectat și acceptat pentru ceea ce este. O lume în care nu distrugem în mod iresponsabil și cercetăm lucrurile cu mirare, iubire și respect. Unde nu plecăm în aventuri inutile și fără a avea nevoie de ceva și nici date suficiente cunoscute. O lume cu infinite posibilități de cunoaștere totuși, prilej pentru acțiune și sentimente frumoase.

Așa am simțit eu că ar fi fost dacă lumea era invers. Dar, până una-alta, avem deja o lume frumoasă și poate că tot acest model al meu e doar o metaforă creată de un suflet trist și obosit. Lumea în care suntem poate fi și ea o lume a tuturor posibilităților și a asumării responsabilității în forma în care este și putem să fim oricum emoționați de frumusețea și prețuirea ei ca atare, fără orgoliu de conchistadori sau supermeni, cu mintea deschisă pentru spațiul deschis, cu respect pentru strămoșii arhaici, care au descoperit forme geometrice precum cercul, pătratul, triunghiul cu mult timp în urmă, folosindu-le în construcții și alte îndeletniciri. Ori poate Dumnezeu însuși s-a deghizat sub chip de om și ne-a arătat calea cea bună.

Aberații terestre, partea 2

(Ab)errare humanum est

Revin asupra unei greșeli de acum trei ani – anume să notez una din rarele mele aberații ale gândirii, pesemne singura povestită în scris, dar nu cu lux de amănunte. Acum mă voi strădui să scriu cum am ajuns atunci să neg în joacă modelul binecunoscut al sistemului solar.

Cazurile de marginalizare a gândirii sunt frecvente și pot avea cauze de la simpla oboseală și plictis la mai severe forme de afectare a sistemului nervos, diverse boli somatice sau afectare a calității vieții prin orice alt fel de mijloc. Fie și numai singurătatea sau tristețea acute, care pot fi alungate prin evaziunea gândirii către abstractizări mai puțin cunoscute sau recunoscute de marea masă a populației.

Este vorba de un model cosmologic – amintesc aici și celelalte posibile modele asupra genezei cosmosului, în special binecunoscutul model elaborat de gândirea civilizației babiloniene, cea mai străveche civilizație care oferă o viziune logică, integrală asupra planetelor și pământului – în care circumferința cerului și pământului este o sferă, dincolo de care nu există nimic cunoscut omului. Pămîntul, așadar este imens și stelele, soarele și luna au dimensiuni reduse și se află la distanță mică de Pământ. Eu am creat modelul meu fără a cunoaște acest model babilonian, într-o joacă a imaginației. Cosmologia a mai fost, peste mulți ani, sursa unor meditații filozofice fructuoase la grecii din antichitate, dar și în gândirea europeană a secolelor ce au urmat, deoarece filozofia a fost desemnată, la începuturile sale, să creeze o viziune comprehensivă asupra lumii naturale și culturale și a relației dintre om și cele două dimensiuni ale realității. Așadar, mă gândeam eu, nimic mai natural decât meditația naiv-filozofică a mea asupra cerului și pământului, fără să mă inspir din wikipedia sau de pe siteuri de astronomie decât în ce privește câteva exemplificări.

În primul rând, este necesară o specificare metodologică. Un model teoretic poate să fie bazat pe raționamente, dar acestea e necesar să fie și valide și bine întemeiate. Între anumite limite, modelul poate fi pur teoretic, simbolic, fundamentat de judecăți considerate a priori în filozofia kantiană, pierdut în abstractizări fără contact cu lumea reală. Nu am intenționat așa ceva, a fost o aberare pe care o voi explica și delimita precis, o eboșă, o imagine neclară, evident falsă și pe care dvs. sau alții o pot eventual invalida. Eu nu pot, deoarece nu am suficiente cunoștințe și date certe de observare a cerului și nici nu posed instrumentele necesare și cunoștinețele și metodele matematice – și vederea geometrică în spațiu – necesare. Este vorba de o viziune experențial – naivă care a izovorât în mintea mea după vreo 10-20 de minute de contemplare a lunii pline la fereastră. Ședeam așa pe scaun în bucătărie și deodată mă gândesc: … dar dacă e invers?!

În general, exerciții de imaginație cu schimbarea punctului de vedere, a perspectivei sau cadrului de referință utilizat se pot face în vederea cântăririi mai bune a unei decizii, în ședințe de brainstorming sau în cadrul ședințelor de psihoterapie etc. Gândirea evoluează apoi complet normal, prin abstractizări și generalizări, în cazul meu cu prea puține date certe de observație. De altfel, am descoperit pe internet de exemplu că în lume există numeroși oameni pasionați de anumite fantezii științifice și mai ales paraștiințifice, cum ar fi ideea că pământul e plat (!) pe care ei o susțin teoretic și cu exemple, dar nu am găsit deocamdată ceva similar cu modelul meu cosmologic.  

Simplu – și vă las pe dvs. să completați restul. Eu văd Pământul ca fiind rotund, aproape sferic, adică geoid, cum se consideră din punct de vedere științific, fiindcă acestea sunt date clare, măsurare prin metode geodezice și dovedite de multe ori prin călătorii de circumnavigație. Curbura Pămîntului e aceeași. Numai că văd lumea omului și toate corpurile celeste înăuntrul acestei sfere. Atmosfera, lărgită la maximum, cu diferite straturi (re)descoperite este numai cu ceva mai mare decât distanța de la București la Satu Mare. Nu e niciun pericol de sufocare, lumea poate fi vie și frumoasă înăuntrul acestei sfere uriașe în care trăim. Ba chiar ar fi o imagine mai frumoasă a casei noastre comune – cel puțin în ochii mei, voi mai reveni asupra aceastui lucru. În cazul în care nu îl pot respinge cu date certe și raționamente valide, unii pot considera acest model al meu urât și greu de acceptat – aceasta se datorează mai mult obișnuințelor și sentimentelor și atitudinilor formate de-a lungul vieții. Imaginați-vă că, brusc, ar trebui să spuneți ”coasă” în loc de casă – ați avea un sentiment de corp străin, v-ați simți intruși în propria dvs. ”coasă”, chiar dacă numai o singură literă nouă ar apărea.

Acest model îmi aduce totuși aminte de așa numita sferă celestă, realizată fizic prin globuri celeste, care a fost folosită ca model abstract în astronomie și în navigație. Pământul e localizat în interiorul sferei, în centru, iar la periferie, egal depărtate de Pământ, se află diversele constelații. Acest model geocentric a fost cunoscut mai ales sub numele de modelul ptolemaic, fiind dezvoltat și de Aristotel, care a preluat o parte din ideile lui Eudoxus din Cnidus. Soarele, Luna și stelele par a se roti în jurul Pământului în cursul unei zile.

Spuneam despre problema validității unei metodologii pentru argumentarea modelului heliocentric al lui Copernicus, dezvoltat de astronomie modernă. În general omului simplu, precum și mie, nu îi e accesibilă vreun fel de dovadă certă și măsurabilă sau repetabilă pentru dovedirea modelului oficial. Acesta este de fapt o dogmă dintre multele dogme științifice ale epocii noastre, și este în general acceptată de toți, în afara persoanelor cu fantezie și încăpățânarea de genul vițelului proverbial. Însă, în cursul consolidării și transmiterii dogmei, apar și lucruri bizare, fiind vorba de fapt de un sistem natural care include fapte și date gigantice și amețitoare, în care omul de rând nu poate fi stăpân și se apleacă într-un gest de umilință sau încearcă să evadeze din corsetul dogmei prin construcția unor teorii alternative, personale, care să fie în acord cu puținele date certe care apar de-a lungul educației unui om. Din punct de vedere pedagogic, omul tânăr învață și memorează ușor pe de rost fapte și cifre și legi științifice, dar numai la maturitate cercul se închide și individul, după ce a uitat parțial ceea ce învățase, începe să găsească sau să caute sensul, înțelesul lucrurilor, calea de legătură dintre fapte, odinioară acceptate așa cum spuneau profesorii că erau. De exemplu, un fapt care vine în contradicție cu bunul simț este explicația oficială a faptului că vedem mereu aceeași față a lunii – se consideră că aceasta se datorează faptului că perioada de revoluție a Lunii în jurul Pământului este aproape identică cu perioada de rotație a Lunii în jurul axului propriu.

Să cugetăm puțin asupra acestei afirmații, luând în considerare și faptul că nu s-au nimerit a fi exact egale. Această explicație pare a fi scoasă din buzunarul unui scamator – cum e posibil, întreabă bunul simț, ca tocmai nouă să ni se întâmple așa ceva, așa o coincidență care sfidează legile naturii, atât timp cât nu se explică de ce e așa? Atât timp cât nu e precizat că la fel se întâmplă cu sateliții naturali ai altor planete. Oricum, această descoperire teoretică despre spectacolul oferit de lună nu este convingător prezentată cititorului lipsit de educație astronomică. Datorită acestei afirmații am privit eu luna cu mirare mai mult timp în seara despre care am vorbit. Punctul meu de vedere este cel al uni sceptic, adică al unui om rațional și precaut, care uneori preferă să abroge o parte din dogmele oficiale. Oare câte certitiudini poate avea un om simplu din acest punct de vedere? Probabil niciuna sau doar câteva, prin urmare rolul dogmei de stabilizare a spațiilor culturale comune rămâne unul pozitiv, haosul și eratismul părând a nu fi o alternativă viabilă. Poate aceste considerente duc uneori la lupta dintre dogmă sau paradigma veche și noua paradigmă sau model de explicare a realității. Duc la acceptarea dificilă a unei noi paradigme, la fel de posibilă ca aceea dinaintea ei. Dar să privim încă o dată afirmația privind explicarea faptului că Luna ne arată doar o față, mereu aceeași. Se vorbește despre mișcarea de revoluție și mișcarea de rotație, dar orice mișcare în general este relativă și reprezintă modificarea poziției unui obiect mobil – orice formă ar avea – față de un punct de referință. În momentul în care astronomii, inspirați de muza Urania de exemplu, deci parțial inconștienți, parțial doar niște artiști și interpreți, vorbesc despre mișcarea corpurilor celeste ca și cum mentalul lor ar fi prins în niște pioneze fixe și ar fi cadrul natural de referință, același  care spune că anotimpurile se explică prin faptul că axa Pământului e înclinată. Dar față de ce plan sau față de ce axă e înclinată axa Pămîntului? Față de o verticală ipotetică, teoretică, care ne obligă să privim realitatea ca fiind tributară planurilor noastre carteziene, de obicei paralelă cu poziția bipedă a omului și cu alinierea creierului său  în câmpul magnetic terestru. Veți spune că nu e așa, că Soarele e punctul fix și cadrul în funcție de care definim mișcarea corpurilor celeste.

Dar Soarele se deplasează pe o orbită în jurul centrului Căii lactee și către Apexul solar, un punct situat în apropierea stelei Vega – dar apar alte probleme de delimitare – anume că nu e clar dacă punctul spre care se îndreaptă soarele e fix (fix în raport cu ce?) și dacă considerăm în final doar centrul galaxiei stabil, fix, atunci înseamnă că există același impediment, fiindcă presupunem că există și alte galaxii sau părți ale Universului (fixe sau mobile), deci tot proiecția propriului eu psihic devine punctul de referință fix, respectiv coordonatele viziunii noastre. Și noi considerăm fix un punct din sistemul în interiorul căruia ne aflăm noi înșine.

Un alt aspect important este instrumentarul folosit. În realitate, noi observăm lumea din jur printr-un complex sistem optic – atât aparatul optic al globilor oculari, cât și sistemul de medii diferite de refracție a luminii din atmosferă. Încă și mai complicat devine totul în momentul în care privim lumea printr-o lunetă sau un telescop. Se adaugă și limita fiziologică de observare a obiectelor îndepărtate prin ochiul uman sănătos. În realitate, fără cunoștințe solide de fizică, e greu să aproximăm cum ar arăta totul dacă nu am privi printr-un sistem complicat de lentile și medii de refracție a luminii. Pentru un sceptic, fără mijloace de observare repetată și calcul al parametrilor eclipselor sau altor fenomene și obiecte celeste, nu există certitudini și nu pot fi dovezi certe fotografiile transmise de stații spațiale internațională. Deoarece am pus problema întemeierii cunoașterii noastre astronomice, ar fi de menționat aici și studiul teoriilor conspirației în contextul epistemologiei – fiindcă unii oameni au tendința să creadă că există un monopol asupra unor taine ale Universului și vieții care ocultează posibilitatea de cunoaștere a omului obișnuit.

Problema care se pune este dacă putem să concepem toate corpurile celeste în interiorul unei sfere mari, anume Pământul, și cum am putea explica ciclurile zi-noapte, fazele lunii, anotimpurile, eclipsele etc. Acest lucru mi-e mie imposibil, dar nu știu sigur dacă e cu adevărat imposibil. Am reacționat în fața minunii lumii stelare ca un sălbatic crescut pe o insulă, departe de civilizație. Privind luna mai mult timp, am observat petele ei care seamănă cu continentele noastre pământene pe planiglob. Deoarece e ușor vizibil că luna e invers în emisfera sudică, adică acolo apare pe dreapta ceea ce la noi e pe stânga, mi-am amintit de viziunea amuzantă în vechime a celor care gândeau că dacă noi stăm drepți în picioare, atunci cei de la polul opus înseamnă că umblă cu capul în jos. Atunci m-am gândit că e posibil să fie invers – adică luna să fie înăuntrul Pământului și, fiind situată între două emisfere opuse, apare cu imagini opuse în cele două. Luna apare la fel și ziua – luna diurnă, pe care soarele nu o mai ascunde prin lumina sa, bineînțeles atunci când soarele e mai blând. Am încercat să îmi imaginez luna – eventual ca un ax cilindric – din care vedem anumite o parte mai mică sau mai mare în funcție de stadiul în care se găsește luna în ciclul ei lunar. Sau altfel de obiect. Deoarece nu am aptitudini matematice, nu pot spune cu certitudine că această teorie e adevărată, deci trebuie să mă înclin în fața teoriei oficiale. Dar nu pot nici să o infirm. Interesant e obiectul acesta – Luna, care uneori pare să aibă raze proprii, cum s-a întâmplat în cazul fenomenului ”luna albastră trifecta”, în ciuda faptului că se spune că e luminată de Soare. Eclipsele ar putea fi explicate prin interpunerea altor corpuri celeste. Fantasma cea mai neobișnuită pe care am imaginat-o a fost prezența unei bolți cerești, în care mulți antici credeau, a unui firmament în care stau stelele prinse. Sau că ar fi vorba de prezența unei substanțe aprinse, arzânde, în interiorul acestei bolți cerești, substanță care are mai multe ferestruici – stele, lună, soare, fiecare cu proprietățile ei – și care se învârte într-un mod specific. Astfel, putem imagina mecanismul sau organismul acesta ca având o lună care se deschide numai parțial, fiindcă ceea ce o acoperă se mișcă într-un continuu du-te vino. Acea substanță pare să aibă efect asupra apelor terestre – mareele – dar ele nu sunt produse de soare, așadar luna ar trebui să aibă o proprietate anume, eventual o substanță care atrage apa ca într-un fenomen de capilaritate și care nu acoperă soarele, care are ardere și strălucire puternice. Dar ce face soarele să lumineze și de ce? Aici mi-a fost ușor să îmi explic în modul acesta primitiv. Cunoaștem cu toții legea lui Faraday, nume care înseamnă ”la o zi depărtare”, lege verificată experimental și știm că există un câmp magnetic terestru. Soarele s-ar învârti în acest model fantasmagoric repede în jurul ecuatorului într-o zi și poate avea de-a lungul anului o traiectorie în spirală în mai multe planuri. Conform legii lui Faraday, un curent electric circular creează un câmp magnetic al cărui sens poate fi determinat cu ajutorul legii mâinii drepte sau stângi. Câmpul magnetic sau electric pot fi variabile, ele se generează și se determină unul pe celălalt.

Dar ce poate fi soarele? Ce este lumina lui? Cunoaștem cu toții metafore diverse, precum și teme literare, cum ar fi drama ”Apus de soare”, motive mistice sau religioase, din numeroasele mituri sau religii solare. Adesea povestea se țese prin legătura dintre om și fenomenul astronomic. Este cunoscut faptul că misticii, care căutau sau resimțeau o participare a sinelui la fenomene cosmice sau căutau o participare a lor la diverse forme de manifestare a divinității, se apropiau de lumina solară și decopereau semne luminoase legate de viața lor personală. La mine acasă am avut în copilărie o copie după un tablou de Heinrich Hofmann – agonie în Grădina Ghethsemane, în care Isus se află în meditație și este înconjurat de lumina lunii.

Din motive neînțelese, eu m-am simțit mereu mai bine când era senin și mai rău pe vreme înnorată. La fel, m-am simțit mai puțin bine în nopțile cu lună plină. Este cunoscut și faptul că unii oameni sunt meteosensibili și influențați mai mult decât alții de fenomene celeste.

Se vorbește despre bioelectricitate și biomagnetism. Mai pe scurt despre bioelectromagnetism. Căci, după cum Tatăl Nostru spune,”precum în cer așa și pe Pământ”. Pământul este mama sau muma străveche, matcă a vieții și bioregeneratoare – spirite sau zei cu caracter teluric au fost numeroase în diverse religii. Propriu-zis nu există doar contrastul dintre Nord și Sud între cele două emisfere. Există și diferențe de populare a regiunilor aferente, diferențe în biomasă și procent al uscatului. O mare diferență între numărul de locuitori. Relatez aici o experiență proprie din copilăria mică – la o vârstă la care gândirea magică e normală conform lucrărilor științifice de psihologie a vârstei, mi s-a întâmplat și mie, pentru scurt timp să visez că soarele și norii ascultă de voința mea și că pot să îi mișc acolo unde vreau eu. Aceste forme de gândire magică se spune că sunt caracteristice primitivului, care reprezintă stadiul infantil al civilizației omenești. Este un lucru clar că omul are proprietăți bioelectromagnetice și că este influențat de câmpuri electrice și magnetice din exterior. E de la sine înțeles că este influențat de câmpurile corespunzând sistemului planetar, și, în cazul acestui model imaginar, omul pare evident influențat de diverse axe interioare ale sferei terestre, de-a lungul cărora apar anumiți vectori puternici, rezultanți ai câmpurilor electrice și magnetice. Atunci, în această comunitate de circa 7 miliarde de oameni, în acest ev al globalizării care face transparentă viața fiecărei regiuni, dar oricum în orice moment din istorie, oare nu e legitim să presupunem că e adevărată și relația inversă – adică faptul că și omul influențează stihiile naturii – fiindcă o relație unilaterală e ilogică. Chiar dacă nu ținem cont de raporturile misticilor, ne amintim desigur cu toții diverse forme de expresie artistică care exprimă acest adevăr – mai vizibil în pictură și în poezie – și putem nota în grabă câteva fapte înregistrate în istorie, cum ar fi cutremurele care au însoțit răstignirea lui Hristos, norii grei și negri din zilele în care aveau loc bătălii sângeroase. Uneori atributul de solar sau strălucitor aparține unor personalități care se remarcă prin ceva special – un talent, o poveste de viață ciudată, inteligență remarcabilă și altele. Mie mi s-a întâmplat des să ascult muzică clasică în timpul unor înnorări grele și îndelungate, deoarece fenomenul meteorologic îmi producea o puternică sau neplăcută migrenă presională, fiind singură în cameră. În urma ascultării muzicii se făcea mereu lumină, ca și cum detensionarea ariilor mele corticale producea sau favoriza înseninarea cerului. Acest lucru e posibil dintr-o cauză evidentă – nu e vorba de un om singur care face soare pe cer, ci de un om inteligent viu și cu simțuri normale, deci legat prin ele de restul omenirii, ba poate chiar și prin al șaselea sau șaptelea simț, prin care eu înțeleg memoria acumulată de-a lungul vieții și imaginația. De fapt, norii părăseau zona în care mă aflam când mintea mea era doar legată de muzică și momentul prezent, fără niciun fel de gând sau amintire, fără imaginație. Așadar, soarele și lumina suntem noi și creierul omului organizează și administrează informația care e mereu legată indirect de tot restul omenirii, după cum bine precizează și psihologia și științele comunicării. Într-o dimineață mi s-a întâmplat un lucru care m-a speriat: soarele era sus pe cer de mai multe sulițe și era extrem de palid, ca un ceai foarte slab. Mi-era din nou rău și m-am speriat groaznic, încât am țipat singură în casă. La câteva secunde după țipătul meu soarele – așa cum apărea la fereastra casei mele –  s-a aprins foarte puternic. Repet, influența mea și a celor din jurul meu asupra atmosferei terestre, deci și a fenomenelor meteo este datorată conexiunii mele cu restul lumii vii și omenirii.

Urmează mâine

Arheus

tocmai citisem ontologie
și începeam să predic către pereți înțelesul
noțiunilor de timp și spațiu
și legam categoriile biologice de cele artistice și meșteșugărești,
din breasla veche a oamenilor cu istorii heraldice.

spațiul din noi și cel din afara noastră sunt lucruri diferite
dar poate că există o breșă în continuumul cunoscut,
undeva o poartă scundă între psihic și lumea obiectuală,
ceva care ne explică cum se scutură pământul întreg
atunci când un om suflă o păpădie.

spațiul înseamnă să despărțim lumea în obiect și subiect,
apoi în mai multe subiecte și obiecte
lumea în care dormităm mereu și ne atingem brațele și picioarele,
până când alunecăm unii în alții,
cu telefoane și internet fără fir, unul lângă altul,
uitând că stăm strânși ca sardinele într-o cutie,
fiindcă Dumnezeu a creat spațiul și ne-a separat unii de alții,
și ne-a dat case mari și mici, dar noi am rămas lipiți unul de celălalt.
și ne jucăm mințind că suntem îndepărtați,
ca să nu ne trezim că împărțim sarea și mierea și stomacurile,
că avem același sex la diverse ore ale zilei,
că mirosim aceleași flori și covrigi calzi din orașul vechi,
că pașii noștri sunt doar iluzii la unison
și doar uneori ne aducem aminte că putem trece la altă filă în calendar,
și mai dăm și peste vreun lucru nou-născut, fie de om, fie de altă stihie.

natură statică

la marginea orașului sării statuile, pirul și pălămida, mușuroaiele de cârtiță
îmi plec grumazul ca un cal alb cu frâul strălucind de sudoare
pășesc printre cântece și flori întârziate, simt că tresalt cu colțul inimii,

în spatele meu stă pe loc o statuie de nisip și umbra ei rotitoare din zori până seara
ar fi de-ajuns să sufle cineva să se sfărâme
eu merg mai departe

cineva a lăsat drept știre faptul că ne iubim, noi, oamenii

Liziera

privesc oamenii
privesc cum trec oamenii
până când par să treacă prin mine
așa cum apa trece printre fire de nisip
încet și tot mai limpede

descind dintr-o ramură veche a copacului iubirii,
cu legământ de viață stau pironită lângă inima lui Dumnezeu
cu un ochi pentru lună și altul pentru soare,

cu vântul ce zboară prin deșerturile lumii,
lângă copiii ce-și astâmpără setea bând din palme,
lângă bătrânii care privesc fotografii cu ochii umezi,
lângă cei mari și buni, brazii de la liziera pădurii

ca într-un tablou pe scena unui teatru,
nemișcată, aștept ceva ce nu cunosc,
ce frumos este un om, ce frumoasă e viața – sunt singurele replici
în fața și în spatele cortinei

Relația cu universul din perspectivă holistică, drept origine a semnificației

Într-o vreme a incursiunilor filozofice holistice și integrative, a încăierării dintre sensuri care exclud simple dihotomii, trihotomii sau ramificări oricât de laborioase, prin afirmarea tot mai vociferantă a unor discipline teoretice și arte care prespun inter-, multi și pluridisicplinaritate, o vreme în care, trecând în alt mileniu, au fost reinterpretate temerile și erorile rațiunii și imaginației, inclusiv cele care aparțineau mișcării New Age, unele spirite confuze au readus în discuție noi întretăieri de idei la intersecția dintre ezoterism, misticism, gnosticism cu origine în doctrine neoplatonice ș.a.

Deoarece misticismul e considerat a fi o credință în atingerea uniunii cu divinitatea prin comuniune sau participare la adevăruri sacre revelate sau revelatorii, participare la ființa divină în anumite manifestări perceptibile sau intuitive ale sale, eu consider că misticismul este o săgeată care nu își atinge ținta, ci are o traiectorie parabolică cu vârful aproape la jumătatea distanței către țintă. Deoarece, în ultimă instanță, toate școlile filozofice reiterează pe termen lung aceleași adevăruri despre univers și oameni, misticismul face acest lucru doar într-un mod mai puțin nuanțat sau direct. Dar ceea ce urmează să scriu se referă la o experiență oarecum mistică a participării mele la formele universale ale diverselor manifestări ale naturii sau creațiilor omenești în mediul citadin, unde densitatea populației transformă în bun public multe experiențe intime.

Odinioară, mai înainte ca toamna să muște cu adevărat din frunzele livezii din deal a bunicului, situată într-o regiune unde vara întârzia prin păduri ascunse printre dealurile ocolite de râul Olt, în Țara Făgărașului, am urcat și eu pe deal cu un aparat foto mic să mă împărtășesc din frumusețea pământeană a naturii lui Dumnezeu, fiindcă relația mea cu divinitatea a fost dintotdeauna trăită în miezul lucrurilor vii, contemplând cu ochii treji, dar fără efort de gândire și în tăcere, cum stau sau cum trec norii, cum se duc frunzele și zăpezile sau cum apare în lume un vițel și reflectam la simțeam eu ca fărâmă a lumii în acele momente. Adesea simțeam că trebuie să merg mai ales într-o direcție în care îmi dădea inima ghes. În ziua aceea de sfârșit de vară bătea vântul și am zărit un obiect mișcător, care, astfel, atrăgea atenția asupra lui, într-un pom destul de tânăr. M-am apropiat și am filmat câteva minute cu aparatul foto legănarea unei frunze uscate timpuriu, gata de a cădea din pom, dar fără să cadă, în ciuda vântului, fiindcă era prinsă puternic de un fir de păianjen, abia vizibil. Nu știu cum s-a întâmplat – oare păianjenul avea casă acolo, și dacă nu, atunci cum prinsese în drumul lui singura frunză uscată din pom? Această imagine mi s-a părut poetică și am scris o mică poezie inspirată de acea frunză.

După ani, mi-am reamintit de imaginea aceea, rămasă în memoria cardului foto. Și de poezia de demult. Am hotărât să scriu o altă poezie, mai bună decât cea inițială, de fapt am încercat să scriu o altă poezie, în care să existe și imaginea acelei frunze, dar frunza să nu fie motivul principal al poeziei. Apoi am plecat la plimbare pe străzile din apropierea locuinței mele și, tot întâmplător, am mers pe o stradă care exista demult în memoria mea, fiindcă acolo locuisem mai demult. Am hotărât în mod conștient să intru în spațiul verde din spatele blocului de odinioară și m-am așezat întâmplător pe o bancă. Am ridicat privirea și am descoperit deasupra mea o frunză care se legăna, prinsă într-un fir de păianjen. Era deja septembrie, erau și alte frunze uscate, dar, oriunde întorceam privirea, nu era niciuna asemănător captivă pe un fir de păianjen, cum era cea pe care o fixasem din primul moment.

Adeseori am trăit genul acesta de întâmplări în care am descoperit repetabilitatea unor fenomene sau obiecte aparent la voia întâmplării și legătura dintre lumea mea mentală, subiectivă, cu aceste fenomene și obiecte. Este vorba de un fel de experiență mistică, în care individul este angrenat, cu voința sa conștientă cu tot, într-un întreg logic din mediul care îl înconjoară. Se poate vorbi despre conectivitate cu restul lumii ca întreg și despre sincronicitate ca teorie a cauzalității. Un alt exemplu dintre numeroase de acest fel este următorul. Mergând întâmplător pe stradă aproape de o stație de taxiuri, s-a distins drept ceva ciudat un taxi de la firma Nicolae Bălcescu, care s-a desființat, sau nu venea în zona mea sau funcționa sporadic. Cu puțin înainte sau după această întâmplare, am deschis absolut întâmplător un dulap vechi cu câeva rafturi cu cărți pe care le aeriseam rar de tot și am început să fac curat. Dintr-odată am luat la întâmplare o carte și era de la editura Bălcescu, care nu mai prea funcționa, la fel ca firma de taxiuri cu același nume. Am luat la întâmplare altă carte din cele câteva zeci care erau pe acelea rafturi și era o carte de Iris Murdoch – Mașina de iubit, cea sacră sau profană. Am deschis-o la întâmplare și s-a deschis exact la numele unui filozof la care tocmai mă gândisem cu puțin timp mai înainte. În viața mea, cuvântul descoperit întâmplător scris din cărți fie a urmat unei experiențe deja trăite, fie a fost un preambul al acesteia. Cele două fapte care apar sincronizate – nu neapărat în același cadru spațio-temporal, ci în lumea semnificațiilor anumitor indivizi. Ele pot fi cuvinte sau structuri propoziționale, dar și cuvinte urmate sau precedate de un avatar concret, obiectual. Despre sincronicitate nu se poate vorbi decât în raport cu lumea psihică subiectivă a unui individ oarecare. În experiența mea am întâlnit și asocieri întâmplătoare de evenimente concrete, obiectuale, care șuntează altfel medierea prin cuvinte – de exemplu privesc o floare undeva lângă drum din întâmplare și apoi, mergând pe stradă, văd o floare similară imprimată pe tricoul unei fete.

Asumpția mea e că universul e în întregime organizat logic, adică elementele sale componente se relaționează logic între ele. Dar e vorba de o logică în care atât simbolurile – care au de fapt corporalitate odată ce apar scrise sau gândite într-un sistem logic -, cât și operatorii abstracți care conectează aceste simboluri, au corespondent în lumea concretă și substantivată prin această logică simbolică. Astfel, universul este în întregime logic, dar semnificația sa, dacă există, nu este umanoidă – adică nu e adaptată pentru sistemul cognitiv al omului. Există categorii de obiecte similare și între obiectele unui subsistem există relații de interdependență, de participare continuă la crearea sau eliminarea altor subsisteme. Categoriile universului sunt totuși cognoscibile, apte de a fi descrise sau acceptate, dar unele nu au semnificație verbală universală, așa cum e în cazul similitudinilor. Sunt aspecte care evadează din corsetul conceptelor și prin urmare a sensurilor, ca atuncă câd ne gândim că e o coincidență fantastică, dar nu găsim niciun motiv rațional ca acea coincidență să existe.

Similitudinile pot lega prin relații logice diverse fenomene sau obiecte, care sunt similare ca formă, în sensul de tipar sau matriță. Relațiile acestea au diverse componente care sunt ințiate de logica sistemului în aproape același moment, fiind deci sincrone. Dacă sunt satisfăcute anumite condiții de manifestare a unor relații între obiecte și fenomene prin similitudine, atunci va exista și sincronicitatea de apariție a altor obiecte și fenomene în câmpul conștiinței subiectului uman: propriu-zis subiectul percepe și conștientizează legătura miraculoasă dintre sinele său individual și univers. Așadar, eu afirm că similitudinile – adică apartenența în psihicul individului a unor obiecte sau cuvinte la anumite categorii, poate conduce la fenomenul sincronicității, adică la un efect aparent straniu. Alții gândesc că ”contrariile se atrag”, tot așa cum e evident că între doi poli electrici poate să circule un curent electric. Eu afirm că în cazul acestor fenomene de sincronicitate cauza ar fi similitudinile. Dar ce sunt aceste similitudini?

La nivelul sistemului reprezentat de incluziunea omului în lumea exterioară sieși, comunicarea între părțile sistemului se face prin existența lucrurilor, nu prin esența lor, adică nu prin semnificația atribuită de subiectul conștient. Iar această existență este mai degrabă un concept transcedental, care poate fi încadrat simbolic în teorii filozofice, precum cele platonice, dar și prin numeroase alte teorii, chiar mai recente. Formele sau ideile platonice exprimă cel mai simplu conceptul de similitudine. Comunicarea între părțile sistemului se actualizează în lumea perceptibilă conștient, în contingent, odată ce s-a realizat participarea unor fapte transcedentale la aceeași relație de similitudine.
Astfel, atât cuvintele, cât și obiectele sau fenomenele desemnate de ele, prezintă similitudini cu alte obiecte sau fenomene, uneori ele par chiar superpozabile, identice, dar acest lucru nu e posibil în lumea reală. Două sau mai multe părți din sistemul psihic inconștient al individului comunică între ele fără știrea persoanei respective (uneori pot fi parțial conștientizate). Contextul obiectual și lingvistic permite astfel de apropieri între îndivid și lume, până la comuniune, identificare cu obiectul sau altfel de experiențe mistice. Aceste relații pot părea mistice, adică insuficient clarificate, cu toate că ele apar simbolic și asemănătoare și în teoriile celor care resping misticismul, care iau în considerare altfel de premise, dar ajung la același rezultat de cunoaștere integrativ.
În mod real, similitudinile sunt de ordin material, fie că e vorba de lucruri similare, fie că e vorba de cuvinte, caz în care ceea ce contează pentru apariția relației este forma obiectuală, sonoră, a cuvântului – omonimiile și paronimiile sale. Transformările în lumea sensibilă sunt antrenate de similitudini formale, materiale și sensibile în același timp. Apariția industriei de serie, a culturii de masă și a tiparului sau internetului (globalizare și interconectare culturală) sau a altor metode de comunicare a informației facilitează realizarea unor rețele de funcționare neurolingvistică care includ din ce în ce mai mulți oameni bogați în ceea ce privește posesiunile intelectuale și numărul sporit de ferestre deschise către energia transformatoare a similitudinilor.

În acest tip de comunicare între sine și lume nu există loc pentru semnificație ca forță a schimbării. Semnificația, adică transmiterea unui sens, este cheia înțelegerii în cazul unei comunicări protejate de zgomot, între doi sau mai mulți locutori, și chiar și în astfel de cazuri nu poate fi transmisă cu adevărat semnificația mesajului către destinatar, fiindcă semnificația este bazată pe miriade de experiențe subiective, legate de un anumit cuvânt sau de un bloc coerent de propoziții. Dacă sensul se transmite – parțial – aceasta se petrece numai când colocutorii împărtășesc aceeași semnificație sau o semnificație similară, așadar dialogul este aparent inutil, fiindcă nu aduce nimic nou. Cu toate acestea, oamenii percep dialogul ca având noimă sau înțeles, datorită faptului că, prin comunicare directă cu alți oameni, pot fi clarificate intrapersonal, în forul interior al individului, diverse semnificații sau pot fi adoptate noi semnificații, care pot fi contrare sau asemănătoare celor inițiale, desigur nu identice. Acesta e rolul de catalizator al comunicării.

Ceea ce se transmite, chiar și în cazul comunicării directe, face-to-face, este forma sonoră, vizuală sau pipăibilă (în alfabetul Braille) deci Ideea, tiparul fizic al cuvintelor care poartă semnificații. Oamenii percep semnificația drept lucrul care se transmite și nu invers. Prin enculturație, omul învață limba, prin urmare devine purtătorul unor foneme asociate cuvintelor pe care le învață. Această formă sonoră a cuvântului este imprimată în memoria individuală și apare pe harta auditivă a altor indivizi care vorbesc aceeași limbă, unele foneme apărând similare în limbi diferite. Cuvintele acționează ca intermediari între diferite arii corticale auditive ale oamenilor, iar ariile vizuale sunt interconectate prin perceperea obiectelor similare și prin lecturarea cuvintelor. Prin aceste afirmații eu descriu societatea drept una televizată – adică o lume în care proprietatea de conectivitate a creierului permite o anume comunicare cu alte creiere inteligente, prin forma sonoră sau vizuală a cuvintelor și prin forma obiectelor ca atare. Astfel și indivizi care aparțin unor popoare sau etnii diferite pot fi incluși în diferite rețele neurolingvistice comune, în cazul în care sunt percepute forme sonore asemănătoare sau aparent identice ale cuvintelor, care pot să aibă sensuri diferite în două sau mai multe limbi. Sunt în mod sigur implicate și ariile corticale care deservesc alte simțuri – care comunică informații similare, împărtășite ca în religia creștină, despre mirosuri, gusturi, atingeri. În ceea ce privește semnificația dobândită de oameni prn comunicare cu alți oameni sau cu mediul înconjurător, ea este un rezultat sinergic, care implică asocieri corticale, unice și personale, ale răspunsurilor la stimuli din memoria imediată sau din istoria vieții individului. În mod cert oamenii comunică și prin transmitere instinctuală, nu doar prin sensurile și semnificațiile incluse în computerul personal. Aceste gen de comunicare nonverbală arată că rețelele neuronale ale oamenilor sunt acordate la ritmul, forma și sunetul lumii care îi înconjoară, o lume în care există și alți oameni, de asemenea acordați în modul lor personal la ritmurile cosmice și biologice din univers. În aceste sens se poate aminti zicala ”Surdul nu aude, dar le potrivește.”, fiindcă, deși oamenii nu comunică între ei sensuri și idei identice, totuși, prin simplul fapt de a fi biologic înzestrați cu substanță nervoasă corticală și subcorticală, ei participă la comunicarea inter și intrapersonală a altor oameni, la fel cum solul hrănește pădurea. Prin aceasta, indivizii, care vorbesc diferite limbi, nu aud ceva prin cortexul lor auditiv, dar potrivesc, adică organizează informațiile aflate în lumea terestră, dar și în propria lor lume mentală, la un moment dat. Deoarece aparținem și lumii biologice, nu putem avea pretenția unei comunicări precise, precum cea dintre două sau mai multe computere, și chiar și aceea nu e o oglindă perfectă. Oamenii trăiesc însă într-o galerie de oglinzi alcătuită din diverși alți oameni, fiecare dintre ei cu alt intelect propriu.

Acest câmp de informații comune – prin informații mă refer strict la stimuli (cuvinte sau proprietăți ale obiectelor sau fenomenelor), care activează în mod similar ariile corticale ale indivizilor și duce la răspunsurile lor similare – este, în opinia mea, cauza sau originea creării sensului sau semnificației pentru un individ în mediul său intra și interpersonal, datorită unor multiple, dar idiosincrazice, coordonări ale activității diverselor părți ale sistemului lui nervos. De asemenea, aceleași similitudini între formele și proprietățile fizice ale cuvintelor sau obiectelor, deci apartenența la același tipar sau Idee virtuală, pot facilita apariția fizică în mediul individului, în mod aparent misterios, a unor obiecte sau cuvinte legate de forma sonoră sau vizuală etc. a stimulilor inițiali, apariție interpretată drept coincidență, noroc, ghinion, experiență mistică sau magică, sincronicitate ș.a., sistemul nervos al individului fiind factorul intermediar sau mediator.

Propriu-zis există două lumi diferite în viața psihică a omului – a cuvântului și a lumii obiectuale, cu mențiunea că, uneori, aceste lumi se unesc în conștiința omenească, dând sens sau semnificație. Această concepție nu contrazice identificarea cuvintelor drept factori mediatori.

Eu nu consider sincronicitatea sau altfel de forme de cauzalitate drept îngrădire a libertății sau liberului-arbitru, ci drept factor constitutiv, inerent condiției umane.

Numai așa te recunosc

Rafaela, îmbrăcată într-o rochie verde-albastru,
semeni cu un fluture încă neinventat, ești subțire și mânecile tale largi
acoperă fereastra pe care te sprijini, fereastra pe unde vin înăuntru
culorile verde și albastru pe care tu le amesteci, marea și chiparoșii,
și legenda unui antic secol mediteranean.

Rafaela, nu te întoarce spre dreapta ferestrei , fiindcă ochii tăi
nu seamănă unul cu celălalt,
obrazul tău stâng este piersică albă și umărul tău stâng e ca nisipul,
eu nu pot merge mai departe de ceea ce îmi dictează creionul,
căci altfel schița ta moare înainte să o aștern pe hârtie
și doar marginea împodobită cu vreji de viță-de-vie rămâne.

de fapt ești prea vie și mi-ești prea dragă.
dacă privești spre dreapta ești ca o zână străină
dintr-o poveste încă necitită pe care eu nu o pot colora,
pe malul mării, unde un copil deschide o carte fără litere și
parcă văd aievea cum poveștile cresc înăuntru, între palmele lui mici.

este ceva în mintea mea care mă oprește și nici nu te mai văd bine,
întoarce-te cu partea inimii spre mine, numai așa te recunosc.
când vei muri, peste mult timp,
va trăi doar fluturele captiv în poala rochiei tale
Rafaela, încă vom mai trăi un timp mediteranean,
iar ochii noștri, ca niște pești aurii, înoată pe spate nevăzuți de nimeni.