Blog

Android

La ora incertă dintre seară și noapte, când urlă câinii vecinilor,
La ora incertă dintre noapte și dimineață, când cântă cocoșii,
La ora incertă dintre dimineață și amiază, când bat clopotele,
La ora incertă dintre amiază și seară, când apune soarele,

Probabil că îmi voi deschide calculatorul și voi căuta starea vremii pe mai multe situri meteo. Am opțiuni, sunt liberă să aleg. Voi sparge un ou de găină crescută la sol la una din ore. Voi face omletă și mă voi amuza cum se umflă și se dezumflă, fără să pot prezice momentul. La una din ore voi căta în cutiile mele poștale de pe internet și nu voi găsi nimic. La una din ore voi întoarce spatele sentimentelor și altor atribute sufletești ca să nu mă doară prea tare izolarea. La una din ore voi spăla rufele schimbate la altă oră. Probabil că da.

Apoi, la ora 21:21 vor urla câinii iar
La ora 3:33 vor cânta cocoșii
La ora 11:11 vor bate clopotele
La ora 19:19 soarele va apune
Va fi o zi frumoasă de duminică, fără nicio inexactitate astronomică.
Mai am să descarc câteva programe pentru frecvența cardiacă, pedometru și termometru și busolă, muzee virtuale și ebook reader, pentru a elimina pe cât posibil inexactitățile vieții analogice. Digitalizarea inimii o hotărăște cardiologul, dar ceasul meu de pe perete o ia cu un minut pe săptămână înainte.

Ce frumoasă alcătuire e omul, atât de măreț de analogic și atât de sublim de digital! Și totuși…
La ora incertă dintre viață și moarte… atunci secunda mea devine irațională… nu-i așa? Între ora 1:00:00 și 1:00:02 vor trece radical din două… secunde până mor, deci numărul e inexact, deci… dar toți spun că totul se întâmplă la timp… poate numai rațional… deci oare voi muri, oameni buni?!

Publicitate

Aleph

să fii bătrân și alb
și să nu-ți fie rușine că mergi prin ploaie cu umbrelă neagră
evident nins, ca o moară de demult,

atât de alb încât petalele de cireș alb sunt prea grele
pentru creștetul tău
așa încât toți te văd contrastând cu locurile
cu oamenii, cu mașinile roșii, cu ploaia în nări de copil

înțelept ca un toboșar de jucărie să mergi mașinal mai departe
trezind suflul orchestrei
trezindu-i pe cei care cred că sunt treji
tu ești albul hârtiei pe care lumea a scris o capodoperă
și apoi a șters-o

Cântec – pentru cântat în gând

și-adesea pe dealuri cărarea îți fuge,
îți fuge-n tărâmul de nu-l vezi niciunde
piciorul îți scapă prin tufe cu țepi
și palma ta surpă cotloane de șerpi

R1:

daaa, colo în vale o apă tresaltă
tresaltă ca sânul subțire de fată
departe în vale se pierde izvorul
ca trupul de fată e-n mână ulciorul

în jos valea-ascunde livezi brumării,
în sus râpa cheamă să urci printre vii,
dar strugurii încă n-au dat iar în pârg
te-așteaptă zeița să urci până-n crâng

R2:

daaa, colo pe vârfuri e crângul cu ciute
te cheamă vântoase, căci timpul e iute
azi-mâine din pasul de tânăr – moșneag
azi-mâine din puiul de brad – înalt brad

și-adesea îți pare că lumea sub tine
zeiță-i cu părul de iarbă subțire,
cu coapse de dealuri prelungi și în frunte
cu ochii de iezer și tâmpla de munte

Familie

evantaie, cărți de joc, file cu poeme ciuntite. jongleri
cu mâneci de dantelă
una dintre fete plânge cu sughițuri înfundate
hornul trage greu și ceasul din camera bătrânilor tace
ca o fântână seacă

adesea m-am oprit copilă pe mal
căutam o urmă de copită cu apă în ea
miraj de nori spart de vânturi – eu știam că mă înalț
știam că există lună și ghețuri, dar nu le cunoscusem
totuși ceva vechi sclipea din oglindă
ochii, buzele ca niște boboci îmblăniți de magnolie

mă gândeam că numai câțiva dacă suntem, suntem mulți
ca într-un roman englezesc cu conace puține
în care intriga se țese doar între câțiva protagoniști
ne adunăm și creștem unii către ceilalți
înscenăm o piesă cu efecte butaforice, cu botezuri alegorice
cu care scârțâind cu piedica trasă lângă roată
coborâm cu tălpile goale pe lutul crăpat și copt de soare

una dintre fete se așază la masă
cu un fel de zâmbet tras peste buze ca un ciorap alb
la cină suntem aceiași și uneori creștem cu noduri
fiindcă semănăm prea mult între noi

Dezmoștenire

un vânt albastru mă-mpresoară. burniță peste țarină
ca un copac căutându-și rădăcina, pierdută, aștept
uluci cu oale atârnate. cântec zălud ori poate o părere
un pas de om de la oraș măsoară ulița
pietrele, îmbrobodite cu ceață, par niște femei cucernice
cu fața la pământ

în lume răsună telefoane, televizoare, echipamente cibernetice
citadine și delicate, cad capete de garoafă, chiparoasă, crizantemă
citadin și în afara anotimpului, un om caută o poartă
o pală rece îi stropește pe obraz. niciun om nu îl așteaptă niciunde

seara coboară devreme, strălucesc doar stelele
pe cerul pictat și boltit al unei troițe
ca o mirare, buzele omului silabisesc
ori poate că el cugetă întru sine,
despre oașul ca un submarin, ca o portocală putredă,
ca un brad decapitat
iar aici este atâta viață neinventată încă
i-aș spune că mă bucur că îl văd, dar nu îndrăznesc
oamenii sunt toți frumoși și buni, îmi spun ca o proastă

numai că el încă nu știe cum să ajungă în miezul iernii,
cum să găsească un loc mai sus de inimă pentru stăpânul codru,
stăpâna vale dintre munți ori pentru izvorul șipotind lângă cărare
ceva adevărat, un fir proaspăt tors și mica brazdă rămasă pe deget

Dor târziu

mă doare-n cer
mă doare pe pământ,
mă doare dealul in vestmânt de crâng
mă dor oglinzile cu-argintul sfărâmat
precum câmpiile cu giulgiul destrămat

și toamna, vaier de frunzare-n zori,
și iarna drumul greu pe tălpi de călători
mă doare pasul de om drept care-ntârzie
prin viituri și poduri rupte pe vecie

mă dori și tu, ce te-ai oprit în prag,
precum un mic mânz pag
ce-ți caută-n palmă zahăr candel și trifoi
când se deschide la fereastră caprifoi

mă doare și paingul mic și alb
singur în plasa lui de peste an
mă dor anii trecuți în calendar
filă cu filă aripi ca de fluturi mari

mă doare cerul,
cerul și pământul
tot doruri sunt și trupul și cuvântul
ca niște curcubeie aburcate-n spate
ca ploile cu margini cețoșate

Realitatea virtuală și legea noncontradicției. Misticismul cibernetic

Internetul exista înainte să fie inventat, el a fost doar descoperit, fiindcă se bazează pe rețele neuronale preexistente, pe corespondența între obiect și amprenta sa neuronală, care e mediată – adică se realizează prin mediul înconjurător. Astfel imaginile virtuale devin reale, ca într-o rețea neuronală corticală. Rețeaua de internet și mass-media însumează toate variabilele de tipul conectat-neconectat. Asemenea ei și rețele sau circuite neuronale corticale și subcorticale.

Logica binară a sistemelor informaționale artificiale e în relație de corespondență cu logica off-on a rețelelor neuronale, a fenomenelor biochimice care contribuie la realizarea unui act mintal, precum percepția, reprezentarea, gândirea.

Aceasta implică derularea secvențială, în timp, a fenomenelor legate de trecerea de la potențialul de repaus la cel de acțiune, de la depolarizare la repolarizare și hiperpolarizare.
Negarea legii noncontradicției nu este implicată – fiind vorba de fenomene complexe de grup sau rețea, în timp ce legea noncontradicției (p și non p nu pot exista simultan) se referă la indivizi (unitari, similari și coincidentali).

Aceste idei și multe altele pot sta la baza unei atitudini mistice privind fenomenele cibernetice, o atitudine ușor de adoptat, care poate genera psihozele ei specifice, cum ar fi indivizii care cred că starea lor mintală influențează viteza și acuratețea internetului pe laptop sau la modemul familiei, atitudine ce poate fi inclusă într-un set de concepte și valori comode în fața noilor idoli IT, noul set de valori și divinități, amintindu-ne încă de ET, eroul unui film binecunoscut.

Putem să ne amintim nu doar mitologia unor popoare, miturile fondatoare, ci și poveștile și legendele care pot întrece eventual chiar și Odiseea ori Iliada.

Siestă

un om în lanțuri
o epavă din vreun trunchi
de salcie trasă de ape
cu cioturile albe strigând
vorbind cu norii albi și rugându-se
să plouă
un om și tot restul minții lui
întrebătoare
nisipul îi curge din tălpi ca într-o pictură de dali
el este nisipul
și se întinde sub cer și cască de somn

nucile uscate sunt ultimul semn
creiere împlătoșate în miniatură
câte două în coajă
într-o îmbrățișare
și chietudinea de amiază la malul mării
somnolența și tabieturile
noi suntem naivi dar știm asta
suntem suverani peste noi înșine cu ochi inocenți

cineva îmi bate în țeastă
îmi ciocănește
știe că nu pot răspunde dar tot bate
avansează cu câțiva micrometri pe secundă
cu o armată de cari
și mă deșiră ca pe o sculptură de giacometti
mă rupe ca o apă în suflet
mă clătește de praf

Cețuri

Un om întinde mâna în ninsoare
pe linia vieții fulgii se încălzesc și miros a piele de om
omul e bătrân și merge greu
drumul îi poartă pașii și ridurile drumului seamănă cu el
pe ici pe colo câte o groapă precum ochii lui
câte o pasăre mare și neagră cu aripă frântă
câte un câine fără stăpân culcușit în frunze

tăcere printre brazi
doar luna învăluită în maramă crește
restul e aidoma lui

Forme

cu umărul am mângâiat noaptea cerul rotitor
pierdeam câte o stea în coșul pieptului
am simțit cu colțul inimii dorul de rădăcină dulce-amar
eram rotundă ca balustrada unei scări din lemn de acaju

eu nu creșteam, stăteam cu creștetul de rouă plin
iarbă bună de leac am căutat
printre umbrele de muri înalți la marginea pădurii
nu înseamnă că nu plângeam floarea albă între flori
norul încărcat cu stigmatul asfințitului

stăteam pe loc, ca o cheie a muzicii, ca o cheie oarecare
a nenumăratelor cărări, a hărților șterse de timp
valul trecea prin mine, ca lumina prin piatra de cuarț

și trupul nu s-a frânt ca salcia în vânt,
tăcerea însă, da, rupea din maluri și
oameni fiind toți, continuam istoria mixând în eprubetă
sângele timpului, amestec leneș cu cheaguri din vreme în vreme
apoi iar omogenizam, nimic altceva
cu simțurile noastre priveam pe furiș viitorul
și-n cupa palmelor, rotundă și deschisă, țineam o portocală
nufăr arzând