”Adevăr” e un cuvînt fundamental în limba română care nu există în nici una din limbile cunoscute de mine, și nu știu dacă există vreuna să îl conțină. În dicționare el a fost perfect corect definit în viața mea, respectiv în dicționarul DEX din anii 80 (?), care poate nu mai există acum, nu l-am găsit ca sursă online. Din întîmplare mama mea a insistat să lege dicționarul meu și astfel a dispărut data apariției lui din casa mea, atunci când eram încă tînără. El este deci atemporal și implicit etern. Era fundamentat etimologic pe a+de+verum și înseamnă astfel negarea negației, o definiție logic acceptabilă a adevărului. Am deschis ulterior dicționarul la început, la litera ”a” și am observat că în dicționarul meu ”a” nu este explicat drept prefix care să însemne împotriva, lipsa (precum în cuvintele anormal, afon, apolitic, etc.) și nici celelalte prefixe nu apar corect, dar ele toate, respectiv ”de” și ”des” și ”dez” și ”a” sînt explicate și în acest sens în dicționarele noi, adică ”de” înseamnă tot un prefix privativ, de negare a cuvîntului din interiorul cuvîntului, cum ar fi în cuvîntul ”a de-masca”. Deși ”de” și ”dez” și ”des” provin de la particula latină ”dis” sau de la alte cuvinte latinești sau din greaca veche prin filiație, pe care eu nu pot să le verific pe internet, fiindcă dicționarul ”online” nu mai e accesibil pentru mine momentan. Dar eu tot voi explica foarte clar și voi arăta din nou adevărul, fiindcă am perfectă dreptate și rostul altora sau al dvs. nu e de a omorî logica în sine. Vă rog să acordați meritata atenție, poate puțină, acestor explicații ale cuvântului ”adevăr” pe care le scriu eu acum.
La fel ca în dicționarele mai vechi, și în cele noi, unde, deși aceste prefixe cu același sens sau înțeles (chiar dacă forma lor se modifică legat de funcțiile limbii vorbite), toate cuvintele începînd cu ”de” sunt recunoscute și acceptate, dar cele mai multe definiții ale acestui gen de cuvinte obținute prin compunere reneagă originea latină care ar fi fost perfect logică, și se bazează masiv pe limba franceză, sau pe o latină coruptă sau incompletă, uneori sfidînd logica elementară. Presupun că numai unii dintre dvs. știu ce este limba latină sau, mai corect spus, cum evoluează sau cum e utilizată. În dicționarele Larousse francezii așează doar cuvinte explicate prin ele însele, dar lumea anglo-saxonă și restul lumii îi așează și pe francezi și pe ei înșiși într-o ordine etimologică mai mult sau mai puțin efemeră.
Eu consider altfel, și anume că în esență cuvântul adevăr din limba română este compus din latineștile ad+verum și prin urmare este strădania omului de a se apropia de adevăr, ceea ce e perfect logic ca adevăr, nu în calitate de ”certitudine” sau ”veridicitate”– observați de exemplu sensul și originea cuvântului ”veridic” și la fel pentru ”vérité”; care înseamnă adevăr în franceză. În engleză ”truth” derivă aparent în unele dicționare dintr-un cuvînt vechi care însemna credincios, dar nu se știe cît va dura această explicație etimologică, fiindcă și etimologia este o știință care evoluează.
Încă o dată ad+verum înseamnă apopierea de adevăr ca posibilitate, dar nu drept certitudine. Adevărul este, din cîte înțeleg eu din dicționar, o cauză primă, originară. Pentru mine adevărul e mai aproape de revelarea treptată, de drumul spiritual.
Ceea ce e cel mai trist e că, pe internet și în dicționarele mai noi ale limbii române de după anul 2000, unii lingviști au fundamentat etimologic și au definit adevărul drept ad+de+verum, ceea ce e stîngaci și nedrept și înseamnă că ei lovesc în ceea ce este bun ca atare, dar legat logic de înțelegerea umană conștientă, adică în tot ceea ce este bun din punct de vedere logic și fundamentat logic prin limbă în raport cu viața de-a lungul vîrstelor străbătute de om ca om rațional. Faptul că au atacat limba română, adică logica normală din dicționare, a dus la anumite suferințe și distrugeri de cultură sau natură. Poate că toți își doresc pripit cu totul alte conținuturi – dar lucrurile au propria lor viteză de transformare. Și de fapt noul se ascunde în vechi, respectiv în memorie, așa cum cineva spunea că Noul Testament în cel vechi se ascunde.
ad+de+verum, așa cum au scris ei în noile dicționare, înseamnă strădania de a desființa adevărul, adică un lucru foarte rău și o definiție greșită în dicționar. Pe vremuri existau poate mai multe raporturi logice corecte între noțiuni și concepte. Este bine cunoscut rolul în lumea celor trecătoare a cuvîntului ”adevăr” și se înțelege în ce mod adevărul e legat de un moment în timp. ”Ad astra per aspera”, stimați cititori. Sau ”per aspera ad astra” – un îndemn care devine uneori o tristă sau o dureroasă realitate – ceva dificil de obținut – datorită viciului lăcomiei sau setei de cunoaștere a unor oameni lipsiți de logică.
Din nefericire, prin aceste dicționare, uneori mai ilogice decît cele dinaintea lor, cu schimbări rapide de la un an la altul, poporul român a fost preshimbat de facto într-un popor cu potență de distrugere a ființelor care ”dețin” adevărul lingvistic. Taina dreaptă și implicit corectă logic – ad+verum – era disponibilă pentru erudiți, filozofi și pentru oamenii raționali .
Consider, fără infatuare, că am dreptate că ei ar trebui să accepte realitatea în măsura posibilului (o afirmație tautologică dar și umană, fiindcă acceptarea realului de către lume nu depinde de bunul meu plac, ci de necesitatea întregului sistem universal, deci de Dumnezeu), deși în viața mea au existat și cîntece și proverbe și declarații ale unora că adevărul doare, că adevărul nu interesează pe nimeni, sau că adevărul e minciuna cea mai bună, etc., lucruri prin care alții bajocoreau ceea ce e sfînt, respectiv adevărul. Mulți dintre noi ar fi putut evita lucruri rele din viață, dacă unii nu ar fi stricat limba română în dicționare și dacă ei ar fi rămas drept cei care tindeau spre adevăr. Poate legat de acest lucru exagerez, datorită unor mici regrete, altruiste în fapt. Orice om inteligent cunoaște funcția reificatoare a cuvîntului. Cît despre ideea ”crede și nu cerceta”- ea este un îndemn perfect, cum am explicat implicit și în aceste rînduri despre adevăr. Cercetarea, de fapt înțelegerea, se produce de la sine, fără impacientare.
De aceea am scris aceste text conform convenției de odinioară legat de ortografic și ortoepic. Adică m-am străduit, fiindcă simt că am ajuns din nou acasă. Adică în sensul a ceea ce e drept în scris și în poveste. Nimeni nu mi-a explicat nimic niciodată, nimeni nu m-a ajutat în mod intenționat să înțeleg eu lumea. Bineînțeles că am intuit și originea non-latină a cuvintelor și nu am renegat-o niciodată, fiindcă limba română e un mecanism logic perfect. Vivat î din a, dar în familia cuvîntului românesc, nu și în celelalte!
Pentru bunul dvs plac, scriu aici cîteva concluzii ale mele în urma studiului cuvintelor din dicționarul limbii române. Există multe cuvinte parazite sau flori rare, simultan din punct de vedere etimologic și semantic. Printre aceste curiozități există:
1. Unele cuvinte logic explicate, dar cu etimologie necunoscută, cum ar fi brînză, despre care profesoara mea din școala generală spunea că provine din limba dacă.
2. Unele cuvinte care sunt ilogic definite, fiindcă ele nu pot fi definite logic prin alte concepte – cum ar fi ”antinomie”. Este dificil să definești cuvinte de acest gen. Ele înseamnă gîndirea logică despre logica însăși, adică imposibilul – adică ieșirea rațiunii în afara sieși. Veți spune că există mai multe sisteme raționale poate, dar pentru logica limbii ca întreg (cu subdiviziuni) există unul singur!
3. Unele cuvinte străine de limbă care nu au rădăcini (etimologic) în acord cu restul limbii române, ci le au doar prin țesătura tranzitorie a altor surse sau izvoare din alte limbi. Aceste cuvinte par definite greșit în dicționarul nostru pentru vorbitorii altor limbi și sînt logic inexistente în limba română. Un exemplu ar fi ”intuiție”, concept ambiguu, fără sens logic, fiindcă e definit drept înțelegere pe cale rațională, etc. și în DEXuri tipărite și în cele online de actualitate. În dicționarul online al limbii engleze intuiția e definită oarecum invers, drept înțelegere instinctivă etc, deci are o altă bază, cel puțin mai aproape de adevărul logic.
Mai adaug cîteva concluzii, deoarece sunt unii care detractează cele scrise de mine. Unii pot spune în mod nedrept că acest ”eseu” al meu este ”artificial”, adică artificios din cîte înțeleg eu. Aceia nu au nicio logică și nu pot critica rațiunea sau logica pură. Este adevărat că am exprimat prea arid aceste adevăruri despre adevărul lingvistic, că scrisul meu așa pare și alții poate mă acuză că nu sînt ortodoxă deoarece mărturisesc tot adevărul cui nu are nevoie. Aceia care cred că sunt artificioasă sunt mai aproape de adevăr, dar artificială nu nu are niciun sens, fiindcă ei ar crede că totul trebuie să fie lăsat de Dumnezeu doar în mod natural și că tot ce face omul pe pămînt este artificial. Nu mai dezvolt ce înseamnă asta. În acest context înseamnă că de fapt orice limbă compune în felul ei cuvintele – dar trebuie să înțelegeți toate ramurile lingvisticii (inclusiv relațiile între ele – de exemplu, etno, geo, psiholingvistica) pentru a avea dreptul să criticați. Totul în istorie. Sînt de acord că nici eu nu am dreptul de a critica, dar aici nu am făcut decît să scriu niște adevăruri sintetice și simple. Nu e o apologie. Știu că oamenii de știință au alt demers.
În ce privește faptul că unii mă acuză că restul familiei lingvistice a cuvîntului ”adevăr” nu intră coerent în ”teoria” mea – ei bine, nici ei nu au dreptate. Verbul a adeveri exprimă acceptarea și recunoașterea adevărului, foarte strîns legată de fenomenologia spiritului omenesc. Eu, ca ființă logică în acest sens, nu am fost și poate că nu voi fi recunoscută de nimeni vreodată. Extrem de rar adevărul curat și logic e recunoscut, la fel cum forma unei tăvi nu ne ajută să recunoaștem gustul diferitelor plăcinte care s-au copt în ea. Iar în ce privește adeverința, ea este imposibilă în aceste cazuri, pentru că exprimă o adeverire birocratică, la nivelul concretului socio-politic, a Adevărului pur. Este întrutotul evidentă relația dintre ontologie și lingvistică în cunoașterea omenească, unde sursele și resursele sînt cîntărite din toate punctele de vedere. În plus iată și de-ontologia medicală care zîmbește obscur în spatele perdelei de fumuri omenești de toate felurile…Oare tot ceea ce ființează poate fi des-ființat? Da, dar nu tot ceea ce există poate fi desființat.
muzele albe 