Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.
Pînă azi nu îmi amintesc să fi văzut razele lunii… numai halou sau strălucire. A fost fantastic, priviți pozele de sus în jos să vedeți raze, cît mi-a permis aparatul, cu bateria pe terminate. După ce luna a ieșit de după ”eclipsa” blocului vecin.
Deși au trecut mulți ani de atunci și acum nu mai e sezonul, îmi amintesc cum tăiam porcul la țară și bunica făcea de-ale porcului – răci, cîltaboși de verze și cîltaboși de ficat, jumeri, tocana porcului, carne la oală în untură care ținea luni de zile în celar – o încăpere mai rece (la garniță cum se zice la supermarket, acolo nu se zicea așa), mulți cârnați, tot la oală cu untură și bunicu punea la afumătoare peciile și slana o săra bine și o presăra cu boia dulce…iată cum viitorul meu ca om cu steatoză/ciroză era pregătit sau imunizat poate, de ce nu? – în avans…eu gustam rar câte-o jumară mai slabă și puțin cîltaboș de ficat, că de verze…ajutam doar la tocat măruntaiele și la spălat mațele. Am scris acest text pentru amintirea regionalismelor, care mie nu mi se par caraghioase.
De câtva timp, citind eu diverse traduceri ale unor opere în proză a unor diverși autori, traduși în parte în limba română, în special opere în proză, fiindcă poezia este un altfel de gen, am remarcat o aplatizare a stilurilor autorilor, pe care am pus-o pe seama ”spiritului timpului”. Azi însă, mă pocnește o Idee, de parcă am fost oarbă până acum: Oare nu au fost operele respective traduse (o dată sau de mai multe ori) cu programe automate, computerizate (tot un fel de spirit al timpului) de traducere și/sau de corectură? Oare în felul acesta nu există riscul unei prea mari aplatizări, care nivelează diferențe stilistice, astfel încât să nu mai citim literatură adevărată, cum era în copilăria mea, ci culegere de rețete, care s-ar potrivi mai bine stilului administrativ-juridic de exemplu, unde toate trebuie oricum să fie la fel? Ori m-am înșelat eu? Și dacă ar dispărea literatura, ar fi benefic oare?
cuvintele au tăcut în mine precum niște mese și scaune
la început a fost Cuvîntul și Cuvîntul era Copil
și Copilul ținea în palma stîngă Calea Lactee
cu nori de stele și crîng de comete…
crescînd, l-au momit potop de libelule vii
și pajiști cu fluturi , iar peștii și păsările erau cusuți
pe fusta plină de culori a mamei
plăpîndă era lumea și mare lumina care
îl urma pas cu pas în jocul spre ființare și stră-ființare
și palma lui creștea, dezvăluind, rupte din colnic de cer,
munții și rîurile, cîmpiile și mările
în zilele Facerii sale,
cît timp Copilul mișca aerul cu palmele lui, rîzînd
și Bătrînul din ziua a 7-a e tot Copil
chiar dacă palma lui e mare cît tot pămîntul
ce-i scris, cu crăpături, în ea –
el abia își ține umbra firavă, proptită cu umerii
și în curînd ultima stea, străvezie parcă,
va luneca departe, din palma lui,
în cristelnița unui izvor
sînt fericită poate în noua ordine a ideilor
fiindcă se-apropie idele lui Marte
am înfipt un stick de memorie în spinarea computerului,
atîta mi-e cămașa lui de dragă,
noi facem corp comun și soldățim împreună,
eu și computerul meu îmbrăcat în negru,
proaspăt hirotonisit
ieșisem azi la drumul mare
și priveam de departe silueta amenințătoare
galben viu a unei macarale,
cu ochi de robot înteligent, dreaptă pe picioare
gînganie, îi spuneam în gînd, ce brațe lungi ai,
în acest holocen robostratificat cu toții sînteți galbeni,
icterici de antropocenoză, în acest mirific parc cu brațe
și picioare și aripi și creiere gigantice,
aproape înfrînte, aproape devastate de cianoză,
de un cataclism al umaniștilor expulzați din civilizație
sînt fericită poate în noua ordine a ideilor,
mai ales cînd văd cît de strînsă e centura Orionului
peste visele mele calde și plăpînde,
așa cum mă aflu culcușită în patul cu perne sintetice,
așa cum ascult pocnind dulce țevile instalației
cu centrală automată cu gaz, cum odinioară în ierni sfinte
trosneau lemnele în soba din fontă
de ce nu?
deunăzi m-au sanctificat
stăteam legată de toate articulațiile
cu cînepă îmblătită
și doctorii curioși citeau cărți vechi să mă vindece,
aruncau chiper, zahar, tarcăn și făină de cucuruz,
lapte de ghivol, pită neagră și hurez
să mă hrănească cu de-ale gurii
laibăre, șube, cheptare, ștrampeni și cătrințe
să mă așeze în rîndul lumii
aruncau lemnușe aprinse, perine de puf și chicuș
să iau foc să mă curăț de necurăție
dar eu în sîntă zi nu m-am lepădat de sînta limbă
mai bine surdă și mută și curată
ca să crească rădăcină din rădăcină,
să crească cuvînt adevărat
din cuvînt adevărat pe cale în sus și în jos
taci, fluturii dorm acum
cînd îți ridici genele se zbat primăverile îngropate în mine
oamenii triști umblă toți aiurea
pășesc cu capetele pe șoseaua netezită de comete
vezi, acela e nebunul care apărea mereu în calea noastră
de la moartea temnicerului nevinovat care nu îl înțelegea
ca și cum noi am fi știut
taci, se spune că el a murit singur
jerpelit și rece ca toți nebunii
pe care drumul îi uită pas cu pas
dar noi nu sîntem destul de reci încă
pentru a nu muri
și de unde știi tu că noi chiar dorim nemurirea?
nu poti avea decît ce nu dorești, spui tu
sînt fluturi albi și fluturi negri pretutindeni,
și asta e mai interesant decît moartea
eu sînt o aripă pe obrazul tău,
dormi în pace, taci
pînă cînd păstorii de fluturi îți vor trimite turmele
în ocolul inimii
Visul și cîntarea dintîi a ceasornicarului tînăr:
doar vîntul acesta îmi cîntă
adînc în urechi
cîntecul florilor de foarte departe,
cîntul fecioarelor din împărăția de briliant,
cîntul ceasurilor vechi cu rotițe de aur
cîntul pădurilor de baobabi bătrîni
precum zeița-mamă și zeul-tată;
numai vîntul acesta mă călăuzește
cu ochii lui de balaur de catifea
pînă la marea mărilor,
zorii zorilor,
pînă la fata din nori care e și acolo departe
și aici, în noaptea din mine, undeva
Visul enciclopedic al ceasornicarului:
În notația matematică modernă, dacă cercul are raza r, pătratul ar trebui să aibă latura de lungime rază înmulțit cu radical din pi. În 1882, însă, Ferdinand von Lindemann a demonstrat că pi este un număr TRANSCENDENT(adică ne-algebric, deci ne-constructibil). Din aceasta rezultă că și lungimea laturii pătratului ar trebui să fie tot un număr TRANSCENDENT; ca urmare construcția este imposibilă. (Sursa: Wikipedia)
Notațiile ceasornicarului pe marginea desenelor geometrice:
Ca urmare Eva e construită imperfect sau dual,
Iar lui Adam îi lipsește o coastă,
Adică un pămînt mioritic cu dealuri și văi
Cum e de fapt și femeia și tot Pămîntul mare,
fiindcă asemenea Tatălui nu poate fi făptură sau suflare de femeie
Iar asemnea Fiului nu poate fi Spiritul
Care pe toți și toate ne ține într-un mănunchi de raze
Pe un soare numit pămînt
Cînd rece, cînd caldă ne e inima
Cînd aproape, cînd departe ne sînt ochii
Orbi în fața luminii, credem că zarea noastră
Este o noapte luminată de scînteia oamenilor,
Mic ne este gîndul, mică ne e iubirea,
Iar făptuirea noastră și ea mică pare
Precum ceasornicul cel mai mic,
Păpădie într-o răsuflare…
Cîntecul ceasornicarului bătrîn:
Femeia este mereu la fel, fie că este regină ori țigancă spoitoare,
Fie că este singură ori actriță aclamată,
Fie că e tînără ca spicul necopt, ori bătrînă ca stejarul noduros,
Este femeie
Și ochiul ei e curat pînă cînd bărbatul nu aduce rugina
Și nu se oprește uneori
În rotițele din mintea ei.
prin ochiul ferestrei bărbatul meu
îmi aruncă grăunțe de lumină,
sînt lișiță de tăciune cînd el mă privește,
sînt nevăstuică fericită care scutură praful
rămas în urma lui
cîteodată mă împresoară cu vînt rece,
alteori mă așază pe pirostrii să fiu ulcică de lut copt,
dacă plîng el trage afară din mine lacrima ca un vîslaș,
cu lopeți de răchită și salcie
cînd fumul iernii urcă drept spre steaua
ancorată de acoperiș
bărbatul meu surîde cu buzele strînse
și ochii deschiși, ca un pește fermecat,
și nici nu știu dacă mai e viu
muzele albe 