Salcie

 

mai frumos nu se poate, spui tu,
cînd pianul pleacă departe din auzul meu
și eu plîng, nu vezi, nu doar tu plîngi,
ploaia verde-argintie îmi țese rochie și soarele stîngaci
o coase cu iarbă necălcată,

numai o umbră mi-s degetele, nu vreau
să mă sinucid cît timp sînt încă vie,
există o deltă pentru toate apele,
o deltă pentru plînsul celor cu suflete,
un răsărit pentru aripile păsărilor lungi ale apei,
care zburătăcesc jos,
mai aproape de cerul răsfrînt

azi mă iubesc
și sînt mai singură decît ieri și poate
că iubesc orice iubire a celorlalți,
le prețuiesc clipa deplină ce s-a împărtășit de pretutindeni,
din toate oglinzile,
nu pot, pur și simplu nu mai pot vorbi de fericire,
am cinsprezece ani și mă numesc femeie sau salcie

căderea în ochi

și-atunci mi-așez în cufăr sfintele haine și sfintele merinde
și plec
undeva tare aproape,
întrucît drumul mi-e scris cu cerneală,
după ce o postată de vreme
am locuit într-un ochi, doar pe marginea pleoapei

azi încă locuiesc în mine însămi
și tare greu mi-e să plec
acolo unde sufletul nu e regină și mintea îl uzurpă

e prea mult soare și luna plînge cu mireasmă de moarte

Brazii de pe drum

de la brazii din munți către copacii de mai jos,
toți se simt întăriți ca fierul, ca spițele roții,
și toți sînt pe umerii unui Dumnezeu,
dau veste de ninsoare sau de nuntă înspre vale

se simte fierul ascuns în inima copacilor
în pîntecul lor stau pitite securi și seceri,
și masca de aramă a soarelui

iarna tăcerea femeilor e duioasă,
iar degetele lor sînt iuți cînd cos cămeși,
peste pragul ușii ele poartă tăciunii și vreascurile
cu șorțurile cenușii și mînecile suflecate

iarna cuvintele tac ca niște mese și scaune
și cei ce nu mai sînt se așază pe ele cu genunchii și cu coatele

Plictis alb, 24 februarie 2018

Ningea frumos. Fulgii de zăpadă dansau o vreme cu umbra  lor, grațios, în ritmul unui vifor ușor, înainte să se așeze pe asfaltul pudrat. Pămîntul era cald încă, pulsa încă prin ierburi timpurii, înainte de a intra mai adînc în noaptea aceea albă. Copacul cu trunchiuri gemene, plecînd către asfințit și către apus, părea treaz, și asemenea lui păreau și plopii, cu rămurele încurcate ca lița veche din magazia unui om sărac. Pe drum, un trecător cu barbă lungă, colilie. Călcam pe puful ușor încercînd să merg cu spatele drept. Urmele tălpilor mele se căutau pe ele însele. Privind către cer, fulgii se hîrjoneau în ritmuri sprintene, descriind traiectorii spiralate, imposibil de descifrat de o femeie ca oricare alta. Orice fulg de nea se unește cu umbra lui, îmi spuneam în gînd, în timp ce ședeam singură pe o bancă, în hainele mele închise la culoare, aproape negre. Mai sînt și oameni care se nasc, oameni care mor în mijlocul unei căderi de zăpadă ca aceasta.

Cu puțin timp înainte ascultasem Rachmaninov și îmi aminteam cîntecul parcă desprins din concertul pentru pian numărul doi – all by myself… Livinʼ alone/ I think of all the friends I’ve known/ But when I dial the telephone/ Nobody’s home…  Singură ca întotdeauna, pedantă, pisăloagă cu mine însămi mereu. Dar ce frumos ninge pe drum, chiar acum e parcă o altă lume, parcă e o grădină și un palat în mijlocul ei… și eu aici sînt, într-un apartament de două camere cu număr impar la ușă, în spatele unei uși metalice și unor geamuri termopan albe. Am scos albumul cu picturi baroc și am legat unele simboluri între ele și m-am gîndit la lucruri precum gradul de asemănare între chipurile redate de El Greco și cele desenate de Murillo, la alte lucruri precum libertatea percepției lumii în intelectul omenesc, la confluențele emoționale dintre Beethoven și Ceaikovski în sufletul meu și numai al meu, de persoană cu precară educație muzicală.

Acum încă ninge. Ca întodeauna, deschid fereastra din cînd în cînd, să alung fumul de țigară sau să respir cu coatele pe pervaz. Fulgișorii de zăpadă strălucesc ghiduș, răceala aerului e pătrunzătoare, botezînd nările cu o anume furie hibernală – ce cauți tu acum noaptea la geam, femeie din București, nu te gîndești că asta nu e vreme să te hlizești pe geam? Iată, acum ninsoarea a stat. Probabil că undeva, în Cișmigiu, statuile negre se simt ușor batjocorite cînd le privești.

Horă

Ce umbră firavă i-e dată aripei
ce poartă albina prin vămile clipei!
Din lună-răsare,
din toate și toți, din neamuri de hoți
și soarele tot coborît într-o floare …
ce iute sărut dintr-o zare în alta
o cheamă să vină, bulz de lumină?

Cu stoluri de gîze, cu stoluri de nori,
ștergare de sori,
așa-i pe cărare vîntul ce bate,
vad de păcate

înainte să fim praful din lumină

istoria cuvintelor este istoria noastră
șopteau bibiliotecarii din scaunele lor înalte,
de pe scările lor spiralate, din lemn vechi și închis la culoare,
ca dintr-un amvon
unde arar vorbește praful strîns în fuioare de raze
în labirintul de lambriuri și balustrade

enumerarea de origini și sfîrșituri ale cuvintelor în dicționare etimologice,
încercînd să dea un sens cuvîntului religie și cuvîntului respirație
și explicațiile savante privind tușele de culoare ale lui Da Vinci
în pictura fecioarei între stînci,
culturile asiatice străvechi și continentele care nu mai pot fi descoperite
odată cu dialogul dintre civilizații,
rîndurile despre viața lui Varlaam și Ioasaf
și istoria tapiseriilor flamande în secolele 16-17,
cuvintele strivite precum un fluture în cămașa unei cărți

peste grămezi de grîu și fîn în hambar
două trupuri de miri cu nimbul limpede se iubeau,
ocoliți de lumină, atingîndu-se doar cu degetele,
aurii și tineri

Libertate

oamenii au cîteodată carnea de lumină,
numai arar Dumnezeu-medicul vede prin sîngele lor,
și fiece strop e ochi, fiece glob de aer e orbită…
topindu-se precum cărările de nea,
ei iubesc cîteodată cîte doi,
uită despre pești și ochii verzi dintre ape și nori

pe lîngă gîze și fluturi, zboară și pleoapa mea prea aurie,
buzele de fecioară prea domoală,
pielea de iadă fără noroc,
cîntecul de libertate care încă mă îngenunche,
libertatea altora pentru care încă lupt, atunci cînd tac

Clasic

era mai simplu și mai frumos
printre coloane înalte, albe,
curat și simplu era gestul cu care plecam genele,
de parcă și umbrele erau mai curate și bune și limpezi…

floarea de regină a nopții și a lunii avea marginile
tăiate cu colțuri drepte și linii fără cusur,
niciodată o taină nu ne momea curiozitatea
și parcă spuneam da sau nu din toată inima

era frumos cum a fost o dată ca niciodată
nimic nu devenea ar fi fost,
părerile nu aveau loc printre vorbe și cărți,
știam ce vrem să fie și numai vîntul șoptea vrute și nevrute,
răsfoind statui

Luna ca zmeura

povestea de dragoste dintre Greta și Pompiliu
era frumoasă și nesăbuită
mult mai puțin vizibilă în ochii lumii decît este, de obicei,
o poveste de dragoste.

ferestrele gării, patinoarul cu copii și fulare, trenurile pline de navetiști, parfumul ei de lăcrămioare și săpunul de măr verde, pernița de ace și bolduri, pixurile cu capac în formă de cap de ursuleț, ochii ei căprui deschis, cu tentă de coajă de portocală și ochii lui incredibil de verzi

era un singur moment când, paradoxal, Greta
nu se simțea păpușă mică – atunci cînd el o săruta în colțul buzelor.
Altminteri, el îi oferea batiste vechi din batist adevărat,
baloane legate cu sfoară,
bilete de papagal și omlete cu ciuperci.

Greta și felul ei de a duce furculița la gură în doi timpi, cu pauză la jumătatea gestului, luna roz ca spuma de zmeură în seara în care au fost la operă și au văzut Romeo și Julieta, și apoi s-au oprit la McDonald’s și Pompiliu a comandat două porții mari de salată grecească și luna aceea plină pe trei sferturi atîrna de marginea copertinei restaurantului

Greta nu îl cunoștea pe Pompiliu și l-a luat de soț,
după ce el a întrebat-o dacă mama ei ar fi de acord.

Între vieți

pesemne că odinioară, între vieți, îmi crescuseră falange lungi
din picuri de cerneală și tremur de arpegii
umblam ca șoapta unui vînt bătrîn ce-n joacă fură bemolii
din suspinul unei fete

se înseninau deodată clopotele a duminică și palid era cerul
ca un polog de grîu culcat de ploaie

pesemne că între vieți îmi creșteau mai galeșe genele
și tălpile ca literele cursive
mă duceau departe peste ghețuri