Ningea frumos. Fulgii de zăpadă dansau o vreme cu umbra lor, grațios, în ritmul unui vifor ușor, înainte să se așeze pe asfaltul pudrat. Pămîntul era cald încă, pulsa încă prin ierburi timpurii, înainte de a intra mai adînc în noaptea aceea albă. Copacul cu trunchiuri gemene, plecînd către asfințit și către apus, părea treaz, și asemenea lui păreau și plopii, cu rămurele încurcate ca lița veche din magazia unui om sărac. Pe drum, un trecător cu barbă lungă, colilie. Călcam pe puful ușor încercînd să merg cu spatele drept. Urmele tălpilor mele se căutau pe ele însele. Privind către cer, fulgii se hîrjoneau în ritmuri sprintene, descriind traiectorii spiralate, imposibil de descifrat de o femeie ca oricare alta. Orice fulg de nea se unește cu umbra lui, îmi spuneam în gînd, în timp ce ședeam singură pe o bancă, în hainele mele închise la culoare, aproape negre. Mai sînt și oameni care se nasc, oameni care mor în mijlocul unei căderi de zăpadă ca aceasta.
Cu puțin timp înainte ascultasem Rachmaninov și îmi aminteam cîntecul parcă desprins din concertul pentru pian numărul doi – all by myself… Livinʼ alone/ I think of all the friends I’ve known/ But when I dial the telephone/ Nobody’s home… Singură ca întotdeauna, pedantă, pisăloagă cu mine însămi mereu. Dar ce frumos ninge pe drum, chiar acum e parcă o altă lume, parcă e o grădină și un palat în mijlocul ei… și eu aici sînt, într-un apartament de două camere cu număr impar la ușă, în spatele unei uși metalice și unor geamuri termopan albe. Am scos albumul cu picturi baroc și am legat unele simboluri între ele și m-am gîndit la lucruri precum gradul de asemănare între chipurile redate de El Greco și cele desenate de Murillo, la alte lucruri precum libertatea percepției lumii în intelectul omenesc, la confluențele emoționale dintre Beethoven și Ceaikovski în sufletul meu și numai al meu, de persoană cu precară educație muzicală.
Acum încă ninge. Ca întodeauna, deschid fereastra din cînd în cînd, să alung fumul de țigară sau să respir cu coatele pe pervaz. Fulgișorii de zăpadă strălucesc ghiduș, răceala aerului e pătrunzătoare, botezînd nările cu o anume furie hibernală – ce cauți tu acum noaptea la geam, femeie din București, nu te gîndești că asta nu e vreme să te hlizești pe geam? Iată, acum ninsoarea a stat. Probabil că undeva, în Cișmigiu, statuile negre se simt ușor batjocorite cînd le privești.
muzele albe 