oamenii au cîteodată carnea de lumină,
numai arar Dumnezeu-medicul vede prin sîngele lor,
și fiece strop e ochi, fiece glob de aer e orbită…
topindu-se precum cărările de nea,
ei iubesc cîteodată cîte doi,
uită despre pești și ochii verzi dintre ape și nori
pe lîngă gîze și fluturi, zboară și pleoapa mea prea aurie,
buzele de fecioară prea domoală,
pielea de iadă fără noroc,
cîntecul de libertate care încă mă îngenunche,
libertatea altora pentru care încă lupt, atunci cînd tac
era mai simplu și mai frumos
printre coloane înalte, albe,
curat și simplu era gestul cu care plecam genele,
de parcă și umbrele erau mai curate și bune și limpezi…
floarea de regină a nopții și a lunii avea marginile
tăiate cu colțuri drepte și linii fără cusur,
niciodată o taină nu ne momea curiozitatea
și parcă spuneam da sau nu din toată inima
era frumos cum a fost o dată ca niciodată
nimic nu devenea ar fi fost,
părerile nu aveau loc printre vorbe și cărți,
știam ce vrem să fie și numai vîntul șoptea vrute și nevrute,
răsfoind statui
muzele albe 