În fiecare piramidă (culegerea Row of Masks, 2020)

în fiecare piramidă există o mărturie pentru barbarie
și încă una pentru civilizație
o mărturie pentru cultură și alta pentru natură
un colț oarecare unde e scris numele meu,
numai că eu nu l-am descifrat încă
și numele tău și al ei și al lor, ba chiar și al nostru
sau ceea ce se va întâmpla
fiindcă încă nu s-a întâmplat tot ce scrie în acel colț

celulele noastre nervoase dansează ca păianjenii
în plasa sau labirintul unde soarele
e prins ca într-o cameră secretă a unei piramide
ni se arată că e ora 5 după-masa
și suntem singuri, lăsând o mărturie scrisă
despre lumea noastră tridimensională
a mea și a ta, a ei și a lor

și dacă eu găsesc pe internet acum că vor fi la mine
20 de grade celsius
este și din cauză că într-o piramidă
au fost găsite 20 de pisici îmbălsămate
așa cum sunt numărate acum de altcineva
și tocmai din cauza aceasta pisica mea adevărată
parcă zâmbește
și apoi păianjenii mei fug în cartea despre Alice,
în țara minunilor, unde zâmbetul pisicii rămânea pe cer
și după ce pisica dispărea,
fiindcă așa e în orice piramidă, fie că e minune a lumii
fie că nu este

***

---

în fiecare piramidă există o mărturie pentru
progresul științelor cum ar fi geometria,
dar și chimia cu amidele ei,
farmacologia și piramidonul de odinioară,
istoria și Pyrrhus, regele Epirului,
geografia și portul Pireu,
arta culinară și pireul de cartofi,
psihiatria și piromania,
filosofia prin Pirro, filozoful care a fondat pironismul,
medicina și starea piretică a celor bolnavi de viroză,
mineralogia și pirita,
botanica și pirul, buruiană rea,
zoologia și peștii piranja,

în sfârșit există o dovadă despre limba română
sau orice alt tezaur lingvistic,
o dovadă că suntem încă vii,
că limba noastră e tânără și vie,
că ne naștem și murim prin ea

în fiecare piramidă nu este doar arta
străveche a unor oameni străvechi,
din atâtea ținuturi ale lumii,
ci suntem și noi, cu sufletele noastre,
singuri fiecare precum o piramidă,
precum orice minune a lumii,
precum orice om în sinea sa

și dacă nu reușim să ne înălțăm
propria piramidă,
atunci tot suntem și noi locatari în vreuna
a altcuiva, simpli chiriași sau
comis-voiajori, urcând și coborând întruna

Pe vremea când pământul lega rod îmbrățișând cerul

Mie mi-e frică de bărbați.
Sunt tânără, nu am trăit decât o viață de jumătate de secol
și lumea lor masculină îmi este total necunoscută, e firesc să mă tem.
Știu, puteți râde de mine, după atâția ani de preacuvioase frici,
când pe plajă vin doamne și domni cu ținută sumară.

Mă tem. Știu că ei nu sunt ca mine, au altfel de vise pe buza pămîntului,
în marginea raiului și pe tărâmul ierbii și al scaiului.
Femeile par să fie un fel de umbrele de soare pe care domnii lor
le deschid sau le închid în fața străinilor.

Aș fi vrut să merg la cor, dar nu am voce bună, ar fi fost frumos să cânt
într-un cor mixt, cu bărbați de vârste diferite și femei la fel.
Să fim la fel și să ne cunoaștem mai bine,
să cântăm toți aceeași melodie. Un cântec despre fericire
sau altă noțiune comună celor două sexe.

Mi-e frică să dau mâna cu bărbați necunoscuți, ei toți par altfel,
mai nu știu cum, mai ciudați.
Lumina lunii se agață de nasul lor masculin, care pare mai mare,
deci ei miros mai mult, adulmecă parfumurile
pe o suprafață mai mare a nasului. Probabil că ei sunt ceva mai inteligenți,
au felul lor de a gândi lumea diferit față de femei,
și sunt ca stelele, singuri și goi, își clădesc viața cărămidă cu cărămidă,
vorbesc doar între ei de pe metereze și rar cu femeile,
ca și cum ar urmări buletinul de știri.
Ei sunt pentru mine o terra incognita din călătoriile lui Gulliver.

Nu cred că femeile pot să își aleagă bărbatul, cred că doar bărbații aleg,
și uneori, mai rar ajung la neînțelegeri între ei, în lumea lor de bărbați.
Mie mi-e groază să văd un meci de box.

pastel

Pământul e mănos și cald, cerul e ca o pătură moale care abia îmi acoperă picioarele, trebuie să se fi prelins pe undeva noaptea un luminiș cu stele și nori, încât acum parcă nu mai sunt destule.

O fată tânără își îndoaie genunchii la piept și pune capul pe genunchi, ca o fecioară scăldată de soarele pieziș. Plânge și se gândește oare câți oameni plâng odată cu ea. La un geam deschis cineva ascultă Concierto de Aranjuez, chitară clasică.

Toporașii au crescut și au înflorit peste noapte, pădurea cântă. În cortul lui de război voievodul doarme și jarul încă mai luminează printre degetele străjilor. Copiii au învățat să citească sub plapumă și se culcă cu inima tresărind în povestea cu sulițe și trâmbițe. Zeița Diana își încordează arcul pe farfuria ornamentală agățată lângă cuier.

Simplu

îmi ascult inima cu clopotul stetoscopului
și mă gândesc
că probabil unii cred că inima seamănă cu clopotul,
că răsună când omul intră într-un loc de rugă și sfințire cu inima
și de aceea o parte din stetoscop se numește clopot.

plouă. e vreme rea de pandemie, se zice.
mergând pe drum o femeie plângea cu glasul tare o rudă moartă.
așa era mereu, și în vremuri obișnuite, cineva mereu se plânge. păcat.
o inimă de turtă dulce,
asta visam când eram copil și bunica povestea
despre iarmarocuri din timpul dinainte de primul război.
secolul 20 și urâtele răni ale războaielor,
visul de pace universală al unui copil care tremura de timiditate
în fața profesorilor. asta eram. nu întrebam nimic.

o inimă mare și roșie. căprioara ieșind din foșnetul porumbiștii,
aproape de calea ferată. eu privind pe geam în afară.

fusta mea albastră, generos de lungă și ca un clopot, pe lângă tren.
eu privind pe geam înăuntru.
clopoțelul recreațiilor sau pauzelor lungi,
mirosul de săpun al sendvișurilor din trăistuța albă,
cineva care știe să coasă inimile, să peticească cu glazură roșie și albă,
altcineva care înfige acele în pernița ca o inimă,
cineva care dăruiește mărțișoare – coșari și ghiocei, trifoi și inimioare,
străpunse de săgeată, cât mai convențional.

inima mea bate normal și îmi place să o ascult,
am înțeles că sunt la mine acasă atât timp cât mai pot să văd
dincolo de ziduri și de coaja tandră a lucrurilor.
lumina. ceva bun și curat. profilul unei idei platonice.
cât timp mai pot asculta dincolo de frontierele sunetului.
ascult un cântec vechi, atât de vechi încât s-a săpat în memoria mea,
călătoresc pe șinele nervilor prin care mă aud pe mine însămi.
ultimul mohican cu urechea la pământ.
o inimă mai tânără decât trupul.

închid ochii și urechile și caut ceva frumos, o urmă de animal în ploaie,
un bob de apă prizonier pe firul ierbii, mic diamant, mic curcubeu,
mică tresărire pe limba păsărilor
și cos sub pleoape cămeși de iarbă vie, cu muguri noi bătute.

Opțiunea postului

Dacă ne gândim la rosturile și treburile bisericești, putem întrezări verigi de legătură între segmentul laic și segmentul religios al activităților omenești.
Cele două dimensiuni ale viețuirii și conviețuirii oamenilor se întretaie din punctul de vedere al limbii folosite la nivelul semantic al angajării într-o muncă serioasă, cu rost. Aceste semne comune celor două planuri dovedesc o interdependență a sacrului și profanului, în așa fel încât munca apare sfințită și sfântă, purtând pecetea bisericii, iar biserica apare ca fiind subînțeleasă oricărui rost solid al vieții omului în instituțiile laice.

Cele mai importante denumiri ale ocupațiilor religioase sunt comune cu simboluri ale muncii laice – slujba sau slujirea în biserică, serviciul divin, păstoritul credincioșilor, postul creștinesc. Printr-o simplă coincidență, chiar și noul cuvânt job care desemnează o ocupație are și semnificația Iov în limba engleză, amintind de încercările prin care trebuie să treacă un bun creștin în momentul în care diavolul și Dumnezeu fac rămășag.

În acest fel treburile duhovnicești sunt plasate în planul conștiinței publice și al treburilor obștești, în timp ce diverse ritualuri și taine – botez, cununie, sfânta împărtășanie ș.a. – îmbină planul vieții casnice, intimitatea, cu planul conștiinței religioase și civilizează, adică aduc în societate familiile creștine.
Amintindu-mi de Noica, notez că sfințirea se apropie de ființare ca sunet, împărăția de împărțire și rostirea de rosturi. Binecunoscutul ”Întru” din scrierea filozofului ne amintește și el de Crez, unde apare de 5 ori în unele variante, dacă numărăm și cuvântul ”întrupat”.

Postul creștinesc, reprezentat acum prin postul dinaintea Paștelui, are mai multe rosturi – de nivelare și apropiere a dietei diverșilor credincioși, deci o experiență de comunalitate și împărtășire, de însănătoșire a organismului, învigorare și detoxifiere după iarnă, de chivernisire mai bună a resurselor economice la sfârșit de anotimp rece, de igienizare, de educare a răbdării și sentimentului de recunoștință pentru ceea ce Dumnezeu ne dă zi de zi, de păstrare a echilibrului între cele trupești și cele spirituale, fiindcă nu ne putem hrăni doar cu cuvinte, de întrajutorare creștinească prin apartenența la aceleași obiceiuri alimentare.

Menuet desuet

Treaptă cu treaptă, iedera se-nalță
La ușa veche astăzi încuiată
Papucul doamnei agățat de clanță
În tufele de caprifoi se-arată.

Cu ochii-i negri, vaca-domnului privește
La fluturii monarh cam invidioasă,
Ploaia de-april cea rece miruiește
Suav, întreaga fire lângă casă.

Iubiri și vieți de gâze în pereche
Sunt spulberate-n praful de pe drum,
Înmugurește iar portița veche
Spre grădinița plină cu parfum.

Ca biblia se deschide floarea
De ghiocei, narcise și zambile
Pe rând, le suflă rochiile boarea
Ce rupe din corole dalbe file.

Se întrupează logosul în fire,
Din rădăcini și seve către soare,
Pământul tot în astă răstignire
Învie-n nopți cu iz de lăcrămioare.

Pete-n soare

Tot scriind cu rimă creață
Versuri noi pe „agonia”
Nu mai pot de dimineață
Să citesc Teogonia.

Ori cumva chiar pe Ovidiu,
Eneida lui Virgil,
Mă gândesc că azi Covidul
Face totul dificil.

Mi-e lene și mi se-apleacă
Iar siesta-i foarte grea.
Topârceanu – treacă-meargă.
Restul, toți, sunt altceva.

Primăvara asta feste
Ne-a jucat peste o mie,
Vine și la mine veste
Că Hristos n-o să învie.

Că de când cu postul mare
Pe la noi, în carantină,
Prețuri cresc în galantare
Chiar de-i magazia plină.

Doar vreun marș strigat mai tare
Sau cocoșii peste gard
Mă trezesc din hibernare
Când mai scade câte-un grad.

Oaspeți mari sau mici grămadă
Au venit să prohodească
Rece floare în ogradă,
Ce-a murit fără să crească.

Soarele, cu zâmbet trist,
N-are chef să se mai joace,
A fugit ca un artist
Prin străini, căutând noroace.

Notă – agonia = site-ul http://www.agonia.ro

Lebăda

Lebăda apare ca o creatură feminizată, gracilă și delicată, în conștiința publică, în imaginarul colectiv.

Ne este mai greu să ne imaginăm lebăda ca un animal mascul. Substantiv feminin în limba română, lebăda mascul apare ca o excepție, în timp ce păunul, vrabia, fazanul sau rața, sunt substantive care admit variații de gen, care acceptă și perechea mascul sau femelă, după caz – respectiv vrăbioiul, păunița, făzănița, rățoiul. Substantive fără variații, fie masculine, fie feminine, sunt și cocor, stârc, lăstun, rândunică, ciocârlie. Însă lebăda ne apare eminamente feminină, asociată cu imagini tandre sau delicate, în mare parte datorită formei trupului său, prelungirii delicate a gâtului și plutirii sale aproape fără efort, pufoasă și mare, ca o crino-lină de demult.

Cu toate acestea, ne amintim și uimitoarea legendă a Ledei, regina spartană care este sedusă de însuși Zeus, care luase înfățișarea unei lebede, dând apoi naștere gemenilor Castor și Polux, dioscurii. Însuși cuvântul lebădă în limba română pare să indice o plutire și o oglindire a grațioasei păsări pe luciul apei.

Mitul și imaginea lebedei au inspirat numeroși pictori, sculptori, poeți și alți artiști.
Binecunoscută este imaginea din baletul lui Ceaikovski – Lacul lebedelor, devenită emblematică și reprezentativă pentru grația balerinelor în general, fiind aici de amintit și dansatoarea Swanhilda din baletul Coppélia de Léo Delibes. Substantivul Swan – lebădă în limba engleză, apare și în romanul fluviu al lui Proust prin numele lui Swann și în numele castelului Neuschwanstein asemănător cu o lebădă – clădit în secolul 19 de un rege căruia îi plăceau operele lui Wagner. Lohengrin, operă de Wagner, introduce motivul lebedei fantastice, în care un cavaler misterios apare și dispare apoi, plutind într-o barcă trasă de o lebădă.

Amintindu-ne și de substantivul în limba franceză pentru lebădă – cygne – putem spune că și poezia ”Pentru a face portretul unei păsări” de Prévert ascunde în sine, în mod mascat, cuvântul lebădă – ea fiind o pasăre de asemenea, în finalul poeziei, anume pasăre bună sau rea, după cum cântă sau nu, ”mauvais signe” sau ”bon signe”. Aici aluzia este, în același timp, la ”cântecul de lebădă” – performanță de neegalat și care acompaniază trecerea întru altă lume a unei măiestre. Există desigur corespondențe și tangențe între diferite limbi vii sau moarte. Acestea au propria lor funcție de intrferență cu restul unei limbi.

În poezia românească ar fi de amintit identificarea poetului Blaga cu lebăda care, prin excelență, tace, tăcerea pârînd să fie însuși luciul sau oglinda apei, care permite astfel reflecția luminii și apariția imaginii grațioasei necuvântătoare.

drumul mort

cel mai aproape drum de mine e un drum de țară, azi neumblat, mergând către sat, cu praful așezat alb și cu fața luminoasă, ca ștergarul țesut în casă, împodobit cu dantela bunicii ; pe-acolo mi-am pierdut și eu o parte din suflet, lipit de roțile căruței, sau înecat în parfumul miriștilor dimineața, ieșind în întâmpinarea soarelui, care sclipește ca un bănuț viu prin frunza plopilor

plopii… prețioși și reverențioși, însoțitori de drum în lumea săracă, fără case, fără oameni, dar cu plopii înalți și drepți, așa cum șade bine drumului, iar eu, copil, călcând peste umbre, de la un pom la altul, numărîndu-i, dreaptă și privindu-mi umbra prelungă dimineața

cel mai aproape drum de mine e un drum mort, iar macii rupți și aruncați pe drum se usucă – parcă adormiți deodată în visul unui copil care i-a rupt, atât de repede adormiți

Catedrala, note

Grupajul de povestiri cu titlul Catedrala de Raymond Carver (1938-1988) a fost publicat în 1983 și a fost bine primit de critica literară.  Povestirile lui Carver se caracterizează prin :

• Deznodământ/final nul sau final ratat  – final abrupt fără concluzie, rămân mai multe întrebări fără răspuns. Povestirile prezintă deci procesul schimbării, modificarea vieții unor oameni, ceea ce face posibilă schimbarea, care nu mai este descrisă și ea.
• Infuzie de optimism și/sau atitudine pozitivă. În general aproape toate povestirile lui Carver aduc lumină și duioșie și tandrețe într-o lume a schimbărilor dramatice, a spaimelor și problemelor începutului de mileniu. Literatura contemporană grupează mai degrabă opere literare sumbre, cu finaluri tragice, uneori încărcate cu mistere și suspans, cu simboluri întunecate.
• Povestiri mai ales la persoana întâi, naratorul este unul dintre personaje și vede lumea din perspectiva personajului care participă la acțiune, nu știe totul, dar prezintă obiectiv și foarte clar faptele și lucrurile din tabloul povestirii. În același timp naratorul are propriile sale îndoieli, sentimente, gânduri și tensiuni emoționale, care apar și ele descrise
• Stilul – realismul murdar, termen introdus în anii 80 pentru operele literare care prezentau fidel viața oamenilor obișnuiți, din clasa mijlocie sau muncitoare, cu limbaj simplu și minimalist, idei incomplete și/sau finaluri deschise, stil laconic, direct, imprecis, dialoguri realiste, portrete de oameni credibile.

Povestirea Catedrala – se centreză pe schimbarea perspectivei și percepției unui om față de orbi. De aceea orbirea este ca o metaforă-simbol și în final se observă diferența între a privi – a fi atent și activ – și a vedea, adică a fi pasiv. Tocmai prin pasivitate eroul povestirii vede cu adevărat, respectiv atunci când mâna îi este ghidată de orb și el renunță la controlul conștient și voluntar asupra simțurilor proprii. Ca un fel de revelație. E precum diferența dintre a ști și a înțelege ceea ce știi.

Închizând ochii, se deschide privirea interioară și apare insightul – adică înțelegerea unei realități odinioară doar privită, dar nu văzută cu adevărat. Prin mai puține informații, paradoxal, individul vede mai mult. În Catedrala individul e laconic, opac la schimbare, dar în final recunoaște o nouă experiență care îl ”îmbogățește”

Catedrala e aleasă ca simbol deoarece autorul trăiește o stare de revelație sau epifanie și astfel simbolul religios este cheia înțelegerii povestirii. E vorba de abilitatea de a vedea dincolo de aparențe. Desenând, naratorul vede mai multe detalii și adaugă oameni la sugestia orbului.

Casetele înregistrate audio, prin care Robert a comunicat cu soția naratorului, reprezintă de asemenea un mod de a comunica fără a privi interlocutorul, dar văzând mai mult în profunzime, creând o intimitate care lipsea în relația dintre cei doi soți. Televizorul orbului este color, nu alb-negru, ceea ce sugerează încă o dată un nivel de profunzime mai mare al percepției nevăzătorului. Naratorul este gelos la început pe orb, pe care soția lui îl cunoaște de zece ani și acest sentiment creează o stare de tensiune pe parcursul povestirii. Ulterior se observă clar opacitatea și lipsa de empatie a naratorului.

Cadrul povestirii apare oricum tulbure, deoarece protagoniștii consumă alcool și marijuana, ceea ce tulbură percepția realității, astfel încât revelarea peisajului  interior e mai probabilă sau facilitată. De altfel consumul de alcool este notat în mai multe povestiri din grupaj, ceea ce se explică și prin faptul că autorul a avut un tată alcoolic, devenind el însuși alcoolic.

Robert, nevăzătorul, are un rol catartic și empatic, atât față de narator cât și față de soția lui. Tocmai fiindcă este orb. Orbul are rolul unui confesor, mai degrabă duhovnic, fiindcă nu are simțul văzului, deci pare a fi de încredere, mai mult decât oamenii valizi. Femeia s-a căsătorit cu un militar și apoi a început să comunice cu orbul prin casete audio. Astfel, a devenit mai conștientă de neîmplinirile și dezamăgirile vieții de soție de militar. Ulterior a avut o tentativă eșuată de sinucidere. După aceea a divorțat de soțul militar, în urma mărturisirilor ei către orb, mărturisiri care au ajutat-o să vadă mai bine adevărul despre viața ei și eventual soluțiile mai bune. Naratorul ascultă una dintre casetele primite de soție, dar nu până la capăt – deci nu știe cu precizie ce spune orbul despre el. (Încă un final ratat.) Atât el cât și soția nu au nume în povestire, dar orbul da, ceea ce subliniază lipsa de repere și profunzime a celor doi – un fel de personaje depersonalizate – comparativ cu orbul, care apare clar delimitat. Orbul e un personaj cu un caracter voluntar pronunțat și preia controlul mâinii naratorului în desenul lor din final.