Lebăda

Lebăda apare ca o creatură feminizată, gracilă și delicată, în conștiința publică, în imaginarul colectiv.

Ne este mai greu să ne imaginăm lebăda ca un animal mascul. Substantiv feminin în limba română, lebăda mascul apare ca o excepție, în timp ce păunul, vrabia, fazanul sau rața, sunt substantive care admit variații de gen, care acceptă și perechea mascul sau femelă, după caz – respectiv vrăbioiul, păunița, făzănița, rățoiul. Substantive fără variații, fie masculine, fie feminine, sunt și cocor, stârc, lăstun, rândunică, ciocârlie. Însă lebăda ne apare eminamente feminină, asociată cu imagini tandre sau delicate, în mare parte datorită formei trupului său, prelungirii delicate a gâtului și plutirii sale aproape fără efort, pufoasă și mare, ca o crino-lină de demult.

Cu toate acestea, ne amintim și uimitoarea legendă a Ledei, regina spartană care este sedusă de însuși Zeus, care luase înfățișarea unei lebede, dând apoi naștere gemenilor Castor și Polux, dioscurii. Însuși cuvântul lebădă în limba română pare să indice o plutire și o oglindire a grațioasei păsări pe luciul apei.

Mitul și imaginea lebedei au inspirat numeroși pictori, sculptori, poeți și alți artiști.
Binecunoscută este imaginea din baletul lui Ceaikovski – Lacul lebedelor, devenită emblematică și reprezentativă pentru grația balerinelor în general, fiind aici de amintit și dansatoarea Swanhilda din baletul Coppélia de Léo Delibes. Substantivul Swan – lebădă în limba engleză, apare și în romanul fluviu al lui Proust prin numele lui Swann și în numele castelului Neuschwanstein asemănător cu o lebădă – clădit în secolul 19 de un rege căruia îi plăceau operele lui Wagner. Lohengrin, operă de Wagner, introduce motivul lebedei fantastice, în care un cavaler misterios apare și dispare apoi, plutind într-o barcă trasă de o lebădă.

Amintindu-ne și de substantivul în limba franceză pentru lebădă – cygne – putem spune că și poezia ”Pentru a face portretul unei păsări” de Prévert ascunde în sine, în mod mascat, cuvântul lebădă – ea fiind o pasăre de asemenea, în finalul poeziei, anume pasăre bună sau rea, după cum cântă sau nu, ”mauvais signe” sau ”bon signe”. Aici aluzia este, în același timp, la ”cântecul de lebădă” – performanță de neegalat și care acompaniază trecerea întru altă lume a unei măiestre. Există desigur corespondențe și tangențe între diferite limbi vii sau moarte. Acestea au propria lor funcție de intrferență cu restul unei limbi.

În poezia românească ar fi de amintit identificarea poetului Blaga cu lebăda care, prin excelență, tace, tăcerea pârînd să fie însuși luciul sau oglinda apei, care permite astfel reflecția luminii și apariția imaginii grațioasei necuvântătoare.