sunt un om care nu mai crește

sunt un om care nu mai crește, ci stă pe loc în bătaia vântului,
în mine se adună praful și tutunul uscat din vremea de demult,
când fumam țigări cu gust de mentă,
astfel încât doar organele mele ascunse vederii poate cresc,
dar numai Dumnezeu le știe.

sunt un caz clinic, disecat și preschimbat în planșă anatomică,
cu ochii mari, bulbucați, de culoarea violetelor timide.
probabil că sunt încă vie, fiindcă îmi place boarea serii, undeva pe un țărm
păzit de stabilopozi și far.
aici erau pașii mei și mai departe, vreme de vreun ceas, erau picioarele mele,
aici erau buzele mele sărate de vorbele triste despre moarte și libertate
și la vreun metru distanță curgea sudoarea de pe fruntea mea,
ca apa dintr-o stalactită…

presupun că ați mai văzut oameni care strigă după ajutor
și la un kilometru de-abia găsiți trupurile lor, corzile lor vocale încă vibrând,
buchetul de maci și albăstrele pentru ultima lor nuntă campestră,
partitura pentru pian sau solo de vioară.

sunt un om amărât de gustul vieții și alb precum zăpada din munți.
mă împărățesc cuvintele și cântecul, dumineca și dragostea.

Buftea, bufnițele, bufonii

Este mult timp de când am înțeles că, dacă omul e confruntat cu mistere, cu lucruri pe care nu le înțelege, adesea răspunsul îi poate fi dat sau sugerat de definiția din dicționar a cuvintelor sau de traiectul etimologic presupus al cuvintelor.

Iată de pildă cuvântul Buftea – nume de oraș. Acolo nu m-a lăsat mama să merg în copilărie, când aveam de interpretat rolul procurorului din piesa pentru copii Procesul apei, unde o fată – care era de fapt Apa – era acuzată, învinovățită fără rost, când, în mod real, viața oamenilor și a planetei nu era posibilă fără apă și apa nu avea nicio vină.
În anii de după moartea tatei m-au dus la Buftea pentru o problemă legată de moștenire, fiindcă așa a spus o rudă, care spunea că e mai ieftin prin judecătoria de acolo. A trebuit să merg ca figurantă.

Buftea – ce ne mai sugerează acest cuvânt? Spre ce revelații ne duce? Am căutat în dicționar – buftea înseamnă copil sau om gras, buhăit – ca exemplu faptul că eram grasă încă din copilărie, datorită condițiilor de mediu, și acum fiindcă am fost otrăvită în timp în multe moduri sau stresată, buhăirea datorată cirozei etc. Buftea mai amintește de opera bufă – mie îmi plac operele bufe ale lui Mozart. Și de mâneci bufante, cum erau la ia țărănească din satul bunicilor.

Buftea mai îmi amintește de a bufni, a răbufni – chestiuni clar înțelese, ca și intrerjecția buf!.
Mai amintește de bufniță/buhă – sau cucuvea/cucu-vaie – pasăre legată de simboluri nefaste – de lumea morților, de rea prevestire etc. Iar bufnițele își merită numele, au chiar și un aspect care amintește de ceva umflat, de fața unui om puhav. Dar și alte simboluri. Cucuvea mie îmi amintește chiar de cuvântul cu-vînt. Când m-au internat la psihiatrie în 2016 erau foarte multe cucuvele în jurul pavilionului psihiatric.

Desigur că nu trebuie să uităm bufonii – notez aici și versuri dintr-un cântec vechi – ”visăm frumos aceeași moară/ascunsă-n tragicul bufon”.
Am impresia că aceste concluzii și exemple ale mele aduc în minte anumite confluențe dintre filozofie și lingvistică – dar insistând pe latura pragmatică a proceselor de învățare a limbii și chiar de fragmentare sau diferențiere – puteți înțelege ce credeți dvs. de cuviință.

Datorită naturii psihicului uman, eu cred că toate răspunsurile la felurite întrebări ale omului există în dicționare, prin combinarea sau aprofundarea sensurilor/semnificațiilor cuvintelor sau grupurilor de cuvinte și prin cooptarea unor alte simboluri cum ar fi cifrele sau imaginile – iar dacă răspunsul nu există, atunci se pot descoperi noi cuvinte sau noi sensuri – prin omonimie și polisemie – ale cuvintelor.