după ce soarele care murea din nou în astă dimineață însîngerată se ridica frumos și limpede la față
chemată să văd această frunză prinsă de firul paingului, singura frunză pierdută, încremenită într-un susur ruginiu, torsionată, pradă unui tril de piruete în vînt, acest vînt cu lumea toată – rotocol de praf – în brațele sale – această frunză – casa și mormîntul paingului întîrziat în blîndețea toamnei
această lume care m-a îmbătrînit ușor
și cînd mireasma reintră în pămînt, pe poteca bătătorită și netedă, odată cu ropotul mărunt și proaspăt al ploii, mireasmă de brazi bătrîni ca niște mume îmbrobodite, mireasmă de mere calde și rumene foarte, mireasmă de vie părăsită, grea de struguri verzi, mireasmă dulceagă amară de busuioc de sub portița udă a grădinii
acea muzică deschisă chemărilor mele, mare cu valuri care încă n-au răsărit, lumină de lună și oftat, clipită verde de septembrie
din piatră în piatră treptele cele mari la asfințit
muzele albe 