În secolul 17 al vieţii mele, adică între 16 şi 17 ani, obișnuiam să citesc din operele diverșilor autori mai cunoscuți cel puțin câte două cărți. Uneori, dar rar, citeam cărți recomandate de alții, de pildă călătoream cu Michel Butor în trenul renunţării sale, mă înfioram de furtuna dulce din Fructele pământului cu sufletul disecat asemenea novicelui Nathanael la o răscruce de vânturi ameţitoare, care lasă porţile larg deschise sau le smulg din ţâţâni. Mă îngrozeam de adevărurile abia ghicite din Numele trandafirului. Credeam, împreună cu Simone de Beauvoir, că timpul nu curge cu adevărat şi viitorul este tot ceea ce există în mod infinit, încercam să descifrez de ce Conchis din Magicianul crede că numai misterul conferă energie celui care caută un răspuns, în timp ce calea către adevăr rezecă din om o sursă importantă de energie.
Importantă era călătoria, nu imaginile derulate pe retină. Important era că lucrurile se metamorfozau, prindeau aripi şi dobândeau sensuri palpabile, ca o eşarfă de mohair fin sau doar urma senzaţiei de căldură lăsată de acuarelele lui Kandinsky. Îmi prelungeam bucuria de a mă ascunde printre pădurile lui Sisley sau trăiam răul de mare din pictura lui Aivazovsky, cerurile în flăcări şi rotocolul de fum gros al înfrângerilor din imemoriale bătălii maritime. Priveam tablourile lui Vermeer din primul meu album de artă, cumpărat la librăria de pe strada mea. Şi apoi mă gândeam din nou la modul în care simbolic sexul pruncului din finalul celor ”o sută de ani de singurătate” este hiperinflat, ca o confirmare a legii compensaţiei, ca un nou Big Bang al universului în faşă, după ce legea extensiei în vid a acaparat realitatea în mod prozaic. Mergeam cu trenul vreo 300 de kilometri până în satul bunicilor din inima României, dar nu citeam niciodată în tren. Nu înţelegeam cum pot unii citi în tren, fără să simtă presiunea asupra aparatului vestibular din urechea internă. Pe cei mai mulţi autori români mai cunoscuţi îi citisem în primii ani ai adolescenţei – Rebreanu, Sadoveanu, Slavici, Călinescu, Marin Preda, Camil Petrescu, ș.a. Ascultam sunetul strident al ”glasului roţilor de tren” la megafoanele din diferite gări şi mă bucuram că, spre deosebire de drumul pe şosea, trenul lasă mai multe priveliști în coada ochilor, cum ar fi micile gospodării nenorocoase şi cenuşii de lângă calea ferată, unde poate locuiau şi copii minune ca în filmul Călăuza al lui Tarkovsky, sau oameni care se obişnuiseră să doarmă cu trenul zdruncinându-li-se patul, cu cântatul cocoşului şi guiţatul porcului amestecate cu zgura şi mirosul de fier încins şi cu fluierul locomotivei.
(Johannes Vermeer – Străduța, tabloul meu preferat )
În secolul 17 al vieţii mele citeam Sonata Kreutzer în franceză şi vizionam adaptarea ei cinematografică în URSS. Citeam antologii de poezie. Îmi aminteam un film (polonez sau ceh parcă), o parodie poate după Romeo şi Julieta, în care un cuplu de adolescenţi se sinucide în forma unei nunţi fericite, singuri între florile câmpului. Mă întrebam dacă ei erau sau nu înţelepţi. Citeam Romeo și Julieta în traducere. Mă revoltam încă împotriva ideii de moarte, atât de uzitată în creaţiile artistice. Mă mângâiam cu cinismul şi ironia lui Aldous Huxley, care răspundea nevoii mele fragede de autoanaliză şi critică, singurei mele revolte adolescentine. Îmi legănam sufletul printre ierburile uscate şi asceza estetică din La răsărit de Eden. Încercam să înţeleg de ce Malraux spunea că arta e acel ceva prin care formele devin stil. Mă extaziam de citate pe care încă nu le înțelegeam, precum cel al lui Paul Valéry : „Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommes mortelles.”. Artiştii sunt o categorie de indivizi care încearcă imposibilul: să trăiască ei înșiși şi să lase opera lor să respire prin alții. Fie că este ficțiune, fie că e semibiografie, opera litarară este un paradox, fiindcă folosește cuvîntul ca materie primă. Deci ideea însăși, cea mai banală – adică cea exprimată prin cuvinte – care modelează altă idee, la un nivel metalingvistic. Visele din tinerețe se întorc precum umbrele dintr-un ceas solar în anii maturităţii artistice, dar numai eul juvenil are capacitatea de a le uita, pentru a le sădi într-un sol mai fertil.
(foto de sus: Cristina-Monica Moldoveanu – un raft din biblioteca mea actuală)
(foto: Cristina-Monica Moldoveanu – ulița din sat, lumină de vecernie)
muzele albe 