După toate că am îmbătrânit, că am pete şi am albit precum crengile de nuc decojite toamna, am început să uit și abecedarul. M-am trezit că nu mai ştiu să scriu litera H mare de mână. Cu toţii ştiţi că nu era uşor. Acasă ştiam literele mari din ziare, stăteam pe genunchii tatei, îl întrebam ce literă e asta şi el îmi răspundea, după care mă duceam să scriu cu colţul unei pietricele pe trotuar. Așa am învățat să citesc.
Doamna învăţătoare mă iubea, chiar dacă ştiam să citesc de la început. Încet-încet, cu pete sau fără, am învăţat să scriu cu adevărat – bastonaşe, linii, cercuri, mai târziu chiar litera H de la haine şi de la horă de la Humphrey Bogart şi de la ţara Houyhnhnm-ilor din călătoriile lui Gulliver. Am crescut şi eu ca oricare alt copil cu două haşuri în minte, cel din abecedar și cel din ziare. Dar îl scriam mereu pe acela mai simplu, aşa cum toţi învaţă de mici să își despartă colțul public de acela intim, până când motanul încălţat are botinele prea strâmte,
iar Pinocchio e doar un copil răutăcios.
(de cînd eram eu copil, s-au schimbat literele B, P, R. dar și O și Q parcă aveau colacul întreg, în 40 de ani e firesc să se schimbe și caligrafia)
muzele albe 