Îngerii mei în viață au fost cîțiva peruși care au murit pe rînd. Aici am atașat o amintire tristă: o schiță pe care am făcut-o cînd unul dintre ei trăgea să moară, probabil în anii 2000 la început.
Un alt desen vechi din anul 2000 la care țin este schița mea după o fotografie a turnurilor din Mediaș, imaginate tot ca un zbor. Pe vremea aceea am simțit nevoia să le desenez oblic, către dreapta, și vedeam în cele două turnuri arhetipuri ale femeii și bărbatului, adică principiul feminin și cel masculin cu rădăcini și sprijin pe acoperișurile de rînd:
Mai recent, o acuarelă pictată după o altă fotografie, privind-o într-o revistă turistică, Muntele Fuji toamna.
Încă un dans al meu din aniii 200o-2001, o acuarelă după o pictură de Renoir:
Numai Dumnezeu știe dacă voi mai picta sau desena…Mai jos, doamna mea subțire și ireală din octombrie 2013, cu variații de colorare pe calculator:
O casă e ca un copac – crește rădăcini adînci către strămoși, crește ramuri înalte către stele. Este vie, o parte din viața proprietarului, o parte din ciclul rotitor al generațiilor. Este o oglindă pentru creșterea și înflorirea oamenilor, dar și pentru coborîrea lor lentă pe scara vieții.
Pe acoperișurile vechi cu țigle putem descoperi uneori urechelnițe (Sempervivum Tectorum) o plantă cu flori adeseori roșii și frunze groase, suculente, care posedă atribute fitoterapice, de unde și numele ei în popor, fiindcă a fost utilizată în boli ale urechii. Pe pereții caselor cresc diferite vițe sălbatice sau iederă verde sau roșie, care înfășoară în giulgiu multicolor casele vechi părăsite, aducănd o notă de blîndețe alături de ornamente arhitecturale vetuste.
Priviți de pildă destinul unei căsoaie purtînd influența coloniștilor germani în Transilvania, construită posibil în secolul 19 – puteți cerceta dvs. documente istorice mai certe. Nimeni nu demolase încă acea casă, pe care bunicii o numeau a lui Văsălie (ceea ce dovedește că unul dintre proprietari le era cunoscut), era încă în picioare acum cîțiva ani. În 2009 era încă ”normală”, cu iederă urcîndu-i fațada, și, în mod ciudat, vegetația evita să acopere crucea imprimată în tencuială sub acoperiș, așa cum puteți vedea în imaginea de mai jos. Era ca și cum vițele sălbatice dovedeau pietate în fața sacrului și dovezilor istorice. Acel tip de ștampilă, pe care l-am găsit a fi legat de Imperiul Austro-Ungar, acel tip de cruce veche care atrage privirea, l-am găsit și pe alte case din cătunul vechi, după cum vedeți și în imaginea cu casa verde, care fusese locuită cu cîteva decenii în urmă și avea racord la electricitate.
În 2011 casa era altfel: iedera era dată deoparte și fațada casei goală, arătîndu-și vărsta ca o femeie fără fard. Dar, ceea ce era mai interesant și poate nu observasem în vizita mea din 2009, e că tufișuri sau arbuști cu crengi lemnoase creșteau înăuntrul casei, iar crengile lor împinseseră să iasă afară din casă prin zidurile coapte și deteriorate. Nu am mai văzut niciodată așa ceva. Nu cunosc numele arbustului și nu sînt sigură dacă acele ramuri nu erau de fapt rădăcini.
Acum văd casele ca pe un fel de corăbii, care pot naufragia… Ele poartă înăuntru familii vii și, atunci cînd sînt părăsite, continuă să poarte sufletul arborelui familiei, ca pe un arbore sau catarg al corabiei. O casă zîmbește sau își țipă durerea prin umbra pe care o lasă asupra pămîntului.
muzele albe 