Însemne de creștere

Eram copii, cu lapte de alună necoaptă pe buze,
și ne mîncau genunchii și coatele mereu.
În colțul grădinii miroseam din picioare trandafirii,
aveam baloane mari și mici pe haine și uneori zburam
cu leagănul pînă la frunze.

Ce frumos stăteam pitiți cînd ne chemau la masă,
ne ascundeam țipătul în glasul mamei
și nu auzeam nimic, fiindcă vocea noastră creștea
ca picioarele încălțate cu pantofi care strîng.
Atît de rar treceau cocori pe cer și atît de des îi desenam
cu linii în caietul îmbrăcat albastru.

Fără să știm, mînjii cu stea în frunte ne cunoșteau limba
și chiar și iarna săream în pat printre perne
ca să adormim pe-o ureche
cu soarele cald în călcîiele noastre subțiri.

(desen: Cristina-Monica Moldoveanu)

Rupestră

Fericirea mea sfîrşeşte aici / într-o seară de duminică
după ce crucea de pe catapeteasmă s-a răcit.
După acest apus roșu calm
nu vor mai fi momente fără durere/ fără griji/ fără teamă
ci doar asfaltul gol şi sec pentru tălpile mele,
cutia de rezonanţă fără ecou a orașului.
Nimic altceva mai bun de făcut decît să rătăcesc pe străzi
să îmi pierd echilibrul.

Decît să fixez de-a dreptul în plin oamenii,
fără niciun gînd.

Doar umbra cotului meu se ia la braţ cu celelalte umbre,
en passant,
siluetă după siluetă,
femeile lui Modigliani/ măiestrele lui Brâncuşi/
la dolce morte della luce.
Toate curg în gînduri/ gîndurile în alte gînduri/
pînă şi luntrea lui Caron dispare
şi tocmai acum buzele mi-au paralizat ca să nu pot dovedi nimic.

(desen: Cristina-Monica Moldoveanu)