Leagănul Oltului, leagănul inimii

Dincolo de râu, liniştea satului deapănă timpul dintr-un ghem care nu se mai termină. Leagănul Oltului împinge viaţa de la începuturi spre tăcerea unui sfârşit ce nu poate fi întrezărit. Ca un minutar, clopotniţa se ridică la mijlocul satului, la granița dintre lunca netedă şi dealurile împădurite.

Cântecul râului se opreşte mai întâi printre ramurile răchitelor, sălciilor și arinilor care, ridicându-se greu din nisipuri, ascund înălțarea lină a soarelui în zori. Lumina roşiatică se dizolvă treptat în verdele lor care bate în argintiu, şi curge în apă, printre bălţi şi ostroave care zumzăie de gâze şi trepidează sub copitele cailor lăsaţi liberi. Mai înspre sat, Oltul înghite lacom ofranda adusă de o albie mai mică croindu-şi drum printre dealuri, lăsând în urmă cetăţi zidite cu mister în argilă şi piatră. Puternic şi înspumat, el trece mai departe schimbându-și melodia pe sub grădinile satului. Plânge şi scânceşte ca un copil neastâmpărat, loveşte cu bocet înfundat râpa, alunecă alături de trestii ca pe corzi grave, leagă vârtejuri strânse printre pietre care nu-i pot stăvili revărsarea. Lacul din capătul satului creşte rădăcini de curcubeie, închizând cu cheile albastre ale apei priveliştea dintre munţii îndepărtaţi şi dealurile din jur. Lunca adoarme alături, absorbind umezeala câtorva bălţi aburind în vegetaţia lacustră, vrăjită de sunetul adeseori molcom al apei, melodie pe strune reci cu ritmul vieții neschimbat din vechime.

Trec dincolo de apă şi simt cum lacrimile mele neplânse vor să cadă şi ele în tumultul generos al râului, de parcă sunt atrase către adânc, ca şi cum de când m-am născut mă leagă de sat lanţuri între apa ce curge în mine însămi şi apa râului care se zbate între maluri. Uliţa înşiruie casele cu meandre asemenea râului, de la glasul şipotului limpede până la tăcerea scrisă în adâncul fântânilor. Aici, când plouă, apa şuieră puternic şi spală vijelios pământul însetat al verii, după lupta dintre soarele orbitor şi fâneţele fierbinți. Omul îşi culege partea muncii sale şi carele încărcate de poveri se întorc încet spre porţile deschise larg. Apa izvorului se adună în ulcioare, spuma florilor creşte aurie în faguri, laptele se încheagă în caş alb și dulce.

Ochii ferestrelor, arşi de vară sau încercănaţi de ninsori, se deschid către lumină şi către Dumnezeu. Fiecare casă e ca un colac apăsat de amprenta crucilor imprimate pe ziduri sub streşini, astfel încât zi de zi satul se cuminecă de sărbătoare atunci când soarele atinge pereţii vechi. Clopotul despică liniştea închegată şi grea. La mijlocul satului crucea văruită albastru deschis păstrează urma senină a trecerii fiecărui suflet pe sub bolta cerului şi bolta bisericii. Şipotul susură fără odihnă o doină a iubirii, a rudeniei dintre oameni şi seminţele pământului.

Poveştile copilăriei sunt pline de zăpadă mare şi neatinsă, în timp ce sănii trase de cai alunecă pe drumuri abia schiţate, ca printre valuri. Pădurea îşi trimite de departe ecourile ei statornice care măsoară timpul. Livezile de pruni înfloresc în nunţi gingaşe alb-verzui. Anii se rotesc şi acoperă cu ierburi drumul din sat şi cărările din prund sau de peste deal. Pietrele mari netezite şi crucile bătrâne din cimitir, măcinate de arşiţă sau de ploi, stau ca o mărturie sub norii fugari a vieţilor omeneşti care au trecut pe aici cu palmele bătătorite şi însemnate de mânerul plugului sau coasei. Vorba domoală a oamenilor dezleagă cântece şi datini vechi din lăzile mirosind a busuioc, se imprimă în scoarţa fagilor drepţi şi înalţi, se pierde printre stelele ce încarcă cerul ca vârfurile unui lan bogat, pătrunde lângă inima mea care încă răzbate să bată, după ce am poposit și eu în veacul şi lumea de dincolo de râu.

vedere către Munții Făgăraș

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)

Ceară de august

Clipa de lumină e suspendată ca stropii de miere fierbinte şi topeşte blând ceara amintirii. O dimineaţă palidă stinge stelele peste casa în care am crescut. Pe uliţa albă şi strălucitoare urma căruţelor leagă pământul uscat într-o crustă subţire pe care o sfărâm şi astăzi în joacă. Prin umbrela rotitoare a norilor razele răzbat distilate şi coagulate fin. Apa râului, frâu înnodat sub poala satului, scapără în soare, bolboroseşte, cântă prin zurgălăi scăpărători şi vii tot timpul anului.

Gospodăria dintre dealuri adoarme treptat ca un ceasornic înțepenind în zăpezi veşnice. Încă mai privesc carele încărcate urmând drumuri de odinoară. Oamenii s-au pierdut către alte locuri, acum roţile care au mai rămas se învârt tot mai aproape de maluri şi de sat. Zidurile groase au ţesut între ele povestea vieţilor trecute, zbuciumul omului între roadele pământului şi rânduiala din casă şi din curte.

Umbrele se cern, prelungi şi moi în jarul roşiatic al soarelui la asfinţit. Dincolo de coama dealului oamenii adună fânul într-o ultimă după-amiază aurie de august. După ce căruţa va pleca, timpul va creşte aici în valuri de iarbă neîmblânzită şi zăpezi ce vor împovăra crengile arbuştilor din vale. Anii se vor topi ca ninsorile tăcute, amestecaţi cu apa râului, roţile scârţâind, nechezatul cailor şi umbra braţelor care mânuiau furca sau coasa în trecut. Pe brazdă am semănat cu mâna mea de copil, copil care împletea cununițe din spice de iarbă şi alerga după fluturii maronii-albaştri pe câmpul nedesţelenit de odinioară. Azi am cules într-un sfeşnic de taină şi voi arde lumina doar când vor fi nori.

Recoltele curg încet pe drumul spre casă, se întorc ca într-o cochilie. Pentru ultima oară las în urmă calul şi căruţa îmbătrânite, merg singură pe poteca dintre ierburile înalte, ascult pămîntul cu tălpile desculţe. Încă o dată bătrânul cosaş îmi dă bineţe şi mă întreabă de unde vin. Acum sunt doar o lacrimă caldă, o clipă amară topită în soarele ce apune. Cărări în soare nu voi găsi niciodată. Culorile vii ce-au rămas pe pământ se macină ca nişte rotiţe tăcute în acelaşi ceasornic ce va înceta să bată printre dealuri. Ceremonios şi tăcut, satul aşteaptă să alunec şi eu în somn printre stele limpezi, visând uneori la primăvăra vieţilor de departe, din timpul ce va fi cândva altă poveste.

(bunicul meu în anii 80)

Copil în secolul douăzeci

Mergând Iosif cu Maria/ în Viflaim să se-nscrie…
Cum adică să se înscrie?
Aşa spune cântecul.
*
Şi ningea zăpadă mai albă ca aşternutul şi mă ghemuiam în patul mare înţolită în cămeşoaie cusută la maşină de mama Limpi, bunica mea de vreo patruzeci de ani şi încă nu mulţi. Ea avea cosiţe lungi împletite, ca toate femeile din sat, pe care le pieptăna îndelung seara. Cearceaful gros, ţesut la războiul vechi de lemn, mă răcorea până la piele, ca şi cum mă scufundam în apa mării, păşind cu tălpile goale pe nisip. Iarna era grea, focul de lemne pufnea în soba de fontă vopsită negru, lumina se juca pe pereţii văruiţi vânăt, împodobiţi cu icoane din care zâmbeau Maica Domnului, Sfânta Ana şi Hristos, cu chipurile îmbrobodite falnic cu ştergare colorate şi tighelite cu reaţă croşetată de bunica sau chiar moştenire grijită cu evlavie de la părinţii ei.
*
Mai cântă-mi mama Limpi, că tu cânţi aşa frumos…
Pe cărare sub un brad/ Zău, zău, zău/ Şade-un voinic supărat/ Zău zău, zău…
Zău, zău, zău…
Să nu zici zău lui Dumnezău!
Cum adică?
Aşa e vorba! Să nu zici zău lui Dumnezău.
Bine.
*
Războiul de ţesut ocupa jumătate din cameră lângă fereastră. În mirosul de lână în toate culorile se amesteca parfumul muşcatelor care hibernau după perdele. Ceasul cu cuc ticăia, lemnele pocneau în sobă şi războiul ţăcănea.
*
Mă laşi şi pe mine să bat puţin?
Ie, vino să îţi arăt cum.
*
Încă un Crăciun ca-n basme. Moşu deschide uşa larg, zâmbeşte hoţeşte şi îmi arată ce-a adus: un brad micuţ dintr-un sat vecin. L-am aşezat în tindă şi l-am împodobit cu bomboane în staniol lucios şi vată. Bradul meu de la oraş avea globuri mari colorate şi lumânări care ardeau ca nişte stele în cuiburile lor verzi dincolo de care nu vedeai peretele. Mirosea aşa puternic. Acesta era un brad mic şi rar, dar zâmbetul din ochii bunicilor l-a preschimbat într-un miracol. Şi cât de buni erau cozonacii copţi în brotin, auriţi pe coajă, cu miez dulce din nucile noastre…
Moşul meu avea puţin peste cinzeci de ani când a venit cu mine în vizită la sora lui de la Bucureşti. Era un bărbat viguros, vânos, care lucra din zori până seara, angajat la C.F.R., ţăran în gospodărie. O doamnă care locuia în apropiere m-a auzit cum îl strigam moşule şi s-a încruntat: Tu nu vezi ce tânăr e bunicul tău? Cum îi spui mamă bunicii tale şi lui îi zici moşu? Nu e frumos. Eu am roşit, încercând să mă ascund de ruşine. De atunci încolo i-am spus bunicu moşului. Eram singurul copil din sat care îi spunea bunicu, la fel ca la oraş. Când am mai crescut mi-a părut puţin rău.
*
Mama Limpi, vreau să ajut şi eu la bucătărie şi la fân!
Tu ceteşte! Cine are carte are parte.
*
Cum adică are parte?, mă întreb eu singură. Îmi plăcea mult să citesc şi era frumos să deschid poveştile reginei Fabiola în iarba împestriţată cu trifoi alb şi roşu, cu atâţia fluturi albi mângâindu-mi braţele goale. Vara era zăduf adesea, apoi se rupeau băierile cerului şi ploua în rafale de nu vedeam până la poarta curţii din bucătăria de vară improvizată într-un şopron mare.
Tulai! Să iau umbrarul să pun căldarea sub scoc!
Adu şi lumina că durduie, zice străbunica mea.
Când tuna ea citea rugăciuni şi aprindea lumânarea de furtună.
Dă-o Doamne curată! spune bunicu cu glas puternic.
Niciunde nu am văzut aşa multe ploi cu bulboane ca acolo.
No, acum o stat.
*
Ploile repezi lăsau cerul limpede, cântecul păsărilor împânzea grădina şi livada din deal. Am văzut acolo un cer atât de albastru, încât simţeam că privirea mea se pierde în adâncul lui; am văzut acolo atât de multe stele, încât simţeam că îmi cresc aripi sau că pământul dispare de sub picioare.
*
Mergeam la noi la vie şi culegeam clopoţei şi alte minuni de floare sălbatică cu nume necunoscut. Gustam din merele văratice zemoase cu pieliţa vârstată în multe nuanţe de roşu, soi pe care nu îl găseşti la piaţă. Bunicu scotea gresia din tiocul umed şi începea să bată coasa. Cât de frumos răsuna ecoul peste deal, departe de păduri, dar unde mai veneau vulpi sau mistreţi uneori. Liniştea era întreruptă doar de fluierul trenurilor la vreun kilometru distanţă, dincolo de lunca Oltului. Acolo era halta noastră micuţă în care ajungeam cu personalul de la Bucureşti, de unde plecam la sfârşitul vacanţelor înapoi, cu traista plină de minunăţii şi cu sufletul plin de amintiri…
*
Regionalisme de circulaţie restrânsă :
Reaţă = dantelă sau împletitură din aţă sau lână
Brotin = cuptorul din soba din casă
Tioc = tocul metalic în care se ţine gresia pentru ascuţit coasa
Umbrar = umbrelă
*

*
(bunicii mei la fîn între dealuri)

Pe Volga liniștită

Poate că ea era o fantastă. Locuia la etajul doi şi jumătate. Ghena şi liftul erau cu jumătate de etaj mai sus ori mai jos. Oricum nu era o cameră a secretelor unde poţi ajunge luând trenul de pe peronul nouă şi trei sferturi, ca într-o celebră povestire cu mici şi mari vrăjitori. Vechiul cinematograf de la parter fusese desfiinţat demult. Spaţiul a fost reamenajat şi transformat într-un club de petrecere, muzică şi dans.

Domnişoara s-a mutat cu chirie acolo într-un an în care clubul dăduse faliment. Era linişte. Chiria i-o plătea un domn binevoitor cu care ea nu avusese nicio legătură. Banii erau principala ei lipsă, pomul vieţii ei aproape că nu dăduse niciodată astfel de frunze. Era genul de fată bătrână grasă şi liniştită, mereu cu rădăcinile din trecut la vedere şi aproape de linia solului. Domnişoara Marta nu uita nimic, ţinea cont mereu de fiecare amănunt şi credea că lucrurile pot doar să meargă spre mai bine, însă fără ca ea să viseze, fără ca ea să îşi imagineze ceva. Tocmai de aceea era o fantastă. Nu pătrunsese în lumea vrăjitorilor şi nu era acceptată nici în lumea paşnică sau idilică a învăţătoarelor sau educatoarelor cuminţi. De fapt aşa credea ea, că lumea aceea era ca o căsuţă în prerie, cu fiecare obiect util la locul său şi cu un colţişor cu fotoliu pentru lecturi şi ceai, cu zahăr brun pe o măsuţă. Ea doar credea că lumea era ceea ce văzuse ea odată în copilărie şi îşi amintea că unii oameni spuseseră despre tatăl ei că este ca un copil mare. Singură, în pacea gândurilor ei, era un fel de azil cu prea multă iubire pentru copii şi bătrâni neputincioşi; se simţea ca o mamă şi desigur nu înţelesese că ea însăşi devenise acel copil mare.

Acum, la noul loc de muncă situat în apropierea locuinţei, copiii îi spuneau doamnă. Uneori doamna Marta. Îşi înnăbuşea durerea faptului că la vârsta ei toate doamnele profesoare nu mai pot fi decât doamne. De fapt nici nu se gândea vreodată la acest lucru. Încerca să uite că nişte fete i-au spus în recreaţie că ei i-ar trebui un copil al ei să îl legene şi să îl îngrijească. Nu a ştiut ce să le răspundă. Găsea câte ceva de lucru de dimineaţă până seara în casă, se gândea numai la teze, extemporale, examinări sau proiecte de lecţie cât mai interesante. Aşa spera ea să reuşească, din nou fără niciun pic de fantezie. Îşi consuma o parte din salariul mic pe hârtii şi cerneală de imprimantă pentru materialele didactice pe care ea le considera necesare la orele de la şcoală, sau care îi erau insistent cerute de şefi sau inspectori. Mergea des la şedinţe obligatorii, unde asculta un lung pomelnic de nume şi posibile activităţi şcolare viitoare, la fel cu pomelnicul din slujbele bisericeşti. Odată şedinţa s-a ţinut chiar la internatul unei şcoli de teologie unde bucătarul sfiinţiilor lor le-a oferit cu dărnicie gustări de post, dar cu deosebit succes printre profesoarele participante. A ocolit şi ea masa praznicului ciupind câte ceva pe ici pe colo, apoi a părăsit şedinţa înainte de finalul ei. Mergea uneori şi la cursuri de perfecţionare şi constata cu mirare, un sentiment constant în viaţa ei, că alte doamne profesoare se jucau ca nişte copii cu altfel de materiale didactice mai interesante, că dansau o horă de pieţe şi capitaluri unde se striga preţul şi se experimenta legea cererii şi ofertei. Ea ieşea puţin tristă pe culoar în pauză şi îşi aprindea mecanic câte o ţigară, obicei prin care încerca să uite că lumea e mai fantastică decât tot ce văzuse ea până atunci.

De pildă nu înţelegea rostul orelor de serviciu pe şcoală, în care unii profesori stăteau ziua întreagă într-o cămăruţă curată şi liniştită la ultimul etaj şi aveau un elev pe post de aghiotant, cu alte cuvinte tăiau frunza la câini. Deschisese registrul de însemnări de pe masă şi descoperise că alţi profesori aveau mai multă fantezie şi glumeau despre orele petrecute în acel turn de pază. Marta nu a înţeles nici de ce devenise şefă de catedră sau de ce i se cereau multe fişe şi proiecte şi tabele interminabile pe care nu putea să le umple cu lumea din fantezia ei goală. Ce să fi scris acolo, când ea număra numai ceea ce vedea în faţa ei şi nu ghicea defel ce se ascunde după oricare perete?

De fapt, nu înţelegea multe lucruri. Un coleg de serviciu, mult mai popular printre elevi, a încercat să îi deschidă ochii şi i-a spus: „Eşti o materialistă. Tu chiar crezi că masa asta din cancelarie este pur şi simplu numai o masă? Tu chiar crezi că ea există ca atare aici şi acum?” Ea a răspuns simplu da. Nu iubea dialectica hegeliană şi nici sofismele de orice tip. Nu era o persoană atrăgătoare în conversaţii. Celelalte doamne profesoare vorbeau despre jocul cu mărgelele de sticlă şi în general despre cărţi pe care ea nu le citise. Atunci s-a simţit mai tristă şi prea singură, dar încă nu îşi pierduse speranţa. Ştia, încă dinainte să devină copil mare, că ea mereu rămânea în afara modelor din societate. Îşi amintea vag poezia lui Ion Barbu despre domnişoara dincolo de mode şi timp. Tot ce planifica era în zadar. Faptul că logica nu este suficientă ca să te descurci în viaţă era o lecţie pe care ea nu o înţelegea. Prima oară reuşea, apoi totul se dărâma. La fel cum în copilărie fusese printre primele la prima probă de alergare de rezistenţă, dar ultima la a doua, când celelalte fete au înţeles cum trebuie să alerge. Odată, când colegele ei de serviciu fumau în pauză (obicei interzis elevilor), una dintre ele a glumit că sunt prea multe vrăjitoare la un singur ceaun, respectiv singura scrumieră de pe masă. Martei nu i se potrivea astfel de umor, în realitate nu prea înţelegea glumele celorlalţi şi pentru o clipă a crezut că poate chiar ea era ceaunul, dar mai apoi a scuturat repede scrumul, ca să uite, şi lumea părea din nou la fel. Tot la fel nu a înţeles prea bine de ce au rămas atât de mult timp în curtea liceului, atât profesori cât şi elevi, după o simplă simulare de incendiu, dar cu pompieri adevăraţi probabil, căţărându-se şi stropind din belşug zidurile şi acoperişul.

După aceea a urmat conflictul cu una din clasele la care preda. Refuzase categoric să fie dirigintă, fiindcă oricum avea prea multe hărtii de administrat. Ea rămăsese doar profesoară, dar numai ca titlu onorific. Realitatea era că la orele de curs, unii dintre elevii aceia atât de drăguţi, la care ea ţinea prea mult cu inima ei prea rotundă, nici măcar nu o ascultau. Aşa vedea ea, aşa credea ea. Tinerii de 16-17 ani (de fapt ea aşa credea că sunt, nu chiar copii cum spuneau ceilalţi profesori) făceau zgomot în toate felurile peste glasul ei slab şi, când se întorcea la tablă să noteze şi să explice vreo formulă, o ploaie de proiectile mari şi mici din hârtie reciclabilă sau cretă ţintea la ţinuta ei destul de impecabilă altminteri. După mai multe mici războaie fără succes, s-a plâns altor profesori, care erau şi diriginţi sau diriginte, şi ei i-au spus pe un ton paşnic că ea deţine pâinea şi cuţitul şi ar trebui să înţeleagă asta. A încercat Marta atunci să îi admonesteze pe elevi, să îi lovească cu note mici, dacă ele erau meritate desigur, dar a fost şi mai rău. A intervenit şi psihologul şcolii şi copiii au scris pe bileţele anonime ce îi reproşează doamnei profesoare…un bilet (ştia ea de la cine) scria că se pare că e o persoană bine intenţionată, dar…altcineva (nu ştia ea cine) scria că e prea grasă şi cei mai mulţi scriau că ea nu ştie sau nu poate să comunice, să aibă un dialog cu ei. Marta s-a întristat, era singurul lucru pe care nu l-ar fi dorit, fiindcă tot ceea ce încercase ea mereu fusese dialogul. Încă o lecţie pe care nu o înţelesese era că dialogul nu apare atunci când îl doreşti.

După doi ani de ucenicie, Marta a plecat, din diverse motive, de la acel loc de muncă. A rămas singură cu chirie, ca un ceas cu cuc defect. Domnul binevoitor nu a mai ajutat-o şi banii ei dintr-o moştenire neaşteptată s-au tot împuţinat. Mai mult decât atât, clubul de noapte de la parterul blocului s-a reînfiinţat cu noi cai putere şi nopţile au devenit coşmaruri în realitate. Ceea ce am notat aici sunt spicuiri din jurnalul ei, care a ajuns întâmplător la mine în geantă. L-am citit cu deosebit interes, fiind eu însămi o altfel de Martă. La etajul trei şi jumătate, deasupra apartamentului ei, s-a înfiinţat o firmă de avocatură cu tinere doamne pe tocuri şi în weekenduri şi în afara orelor de program. După ce Marta a reuşit mai apoi să se mute în altă parte a oraşului nu mai pot spune ce s-a întâmplat, fiindcă jurnalul ei se încheie acolo cu vorbele: „rămâne de văzut”. Am auzit că peste ani și-a reconsiderat concepția filozofică. Se pare că s-a mutat undeva lângă Foişorul de Foc, ca să poată eventual vizita muzeul pompierilor, fantastic ca orice altfel de muzeu.

Scrinul negru

Mulţi oameni obişnuiţi trec prin momente întunecate şi nu au niciodată privilegiul să le povestească altora, pentru a mai uşura desaga amintirilor, pentru a lăsa o rază de soare curat să dezinfecteze duşumeaua umedă şi murdară pe care păşesc cu picioarele desculţe.

Eu sunt un om obişnuit şi am avut şi eu, ca atâţia alţii, momentele mele mai sumbre, în care numai raza conştiinţei treze şi gândului curat mai aducea alinare. Fiindcă dacă omul adoarme, demonii dansează chiar şi lângă cea mai curată floare. Şi există locuri care predispun omul la vise negre, locuri create anume pentru a naşte iluzii sumbre şi fantezii diforme. Unul dintre acestea a fost casa în care am stat cu chirie în anii 2003-2006.

Părinţii au decis, după multe discuţii, să îmi plătească chiria într-un apartament de două camere în urbea Bucureştilor, destul de central, pe o arteră zgomotoasă şi prăfuită. Pe vremea aceea chiria era 170 de euro, un preţ nejustificat de mare pentru mizeria pe care a trebuit să o îndur acolo. Eram singură, dar spaţiu nu era, fiindcă bucătăria era extrem de mică, cu frigider minuscul şi vechi şi aragaz asemenea, înghesuite cu o măsuţă şi un dulap cu porţelanuri, toate extrem de insalubre, ca şi restul apartamentului de altfel. Cămara – impracticabilă, plină de vechituri jegoase. Debaraua plină de cărţi vechi.

Proprietăreasa era o adevărată zgripţuroaică, nu permitea nicio modificare în apartament şi, când i-am spus că salteaua din dormitor trebuie aruncată, fiind plină de molii cu care mă luptam zi de zi în zadar, a refuzat categoric. Avea teoria ei că moliile provin de la vecini. Geamurile nu erau prinse bine în cercevele şi lăsau praful şi frigul să intre nestingherite. După un timp le-am lipit cu bandă adezivă. Balconul nu permitea să întinzi ca oamenii gospodari rufe la uscat, fiind plin de fiare vechi, de care proprietarii spuneau că nu au cum să scape, sursă permanentă de praf şi gunoaie. Baia nu avea nici măcar maşină de spălat rufe şi la început a trebuit să plătesc eu să fie desfundat canalul de scurgere, care avea pietroaie înăuntru. Norocul meu era că în camera de zi era o canapea mai nouă şi relativ comodă, unde adormeam după fiecare zi de muncă. Exista şi un televizor, ce e drept color şi cu rezoluţie bună, dar foarte mic. Anterior mie, se spunea că acolo fuseseră chiriaşe nişte prostituate, ceea ce mă nedumirea. La etajul de deasupra locuise o femeie bolnavă de cancer, care se sinucisese aruncându-se de la etaj. Era în general un mediu sumbru.

Ceea ce a creat însă misterul întunecat al acelui apartament, demn de un roman poliţist, a fost mobilierul din camera de zi. Acolo am adus eu colivia mea cu peruşi, dintre care femela a murit destul de repede. Mobilierul era vechi şi inspira repulsie. Mobilă grea, neagră, bufetul şi masa din seturi diferite. Am lipit pe bufet câteva din acuarelele mele cu bandă adezivă şi s-a luat pe ele o parte din lemn şi vopsea, ceea ce îmi inspira un mediu toxic şi descompus. Masa cu defecte, lampa de sus cu defecte. Numeam mobila „scrinul negru”, după titlul unui roman de Călinescu, deşi nu era un scrin, ci un bufet gol, în vitrina căruia erau doar nişte piese argintate, asemănătoare pocalelor bisericeşti, accentuând impresia de lugubru a întregii încăperi. Însă cel mai mare mister era soclul de ciment imens dintr-un colţ al încăperii, acoperit de un fel de dantelă, ce îmi amintea de piesa de teatru „Arsenic şi dantelă veche”. Proprietarul îmi spunea că el nu înţelege cum au adus acel soclu acolo, fiindcă el nu poate să îl mute cel puţin, fiind extrem de greu, probabil îl urcaseră cu o macara.

Nenorocirea s-a întâmplat în al doilea an la şederii mele acolo. În contractul de închiriere era specificat că chiriaşul nu are dreptul să înstrăineze sau să modifice ceva din acel apartament. Totuşi eu nu am mai răbdat mizeria. Am chemat şi plătit o femeie să îmi facă curat, dar o vecină i-a spus să nu isiste prea mult, şi mai mult a mânjit decât a făcut curat. Atunci am început eu să curăţ cu multă atenţie peste tot, în afară de moliile de care nu puteam scăpa, orcâte spray-uri foloseam. Ceasul rău, ce să faci?! Am curăţat pereţii, frigiderul, aragazul, am frecat parchetul negru şi chiar şi lampa stricată. Am ajuns şi la soclu şi ideea mea nenorocită a fost să spăl şi dantela. Am înmuiat-o în detergent într-un lighean şi vezi Doamne minune: s-a deşirat din ce în ce şi din ea s-a scurs (fiindcă avea un buzunar interior pe care eu nu îl văzusem), o substanţă gălbuie- roşiatică cu fire şi zgrunţuri care îmi sugera cenuşă de om mort şi incinerat ori vreo otravă oarecare. M-am speriat, dar nu mai aveam ce face. Se deşira din ce în ce, şi la început insistasem să o curăţ. Am pus-o la uscat cu multă scârbă pe balcon, ca să nu miroasă în casă, fiindcă avea un miros urât şi respingăror. Mă gândeam că, Doamne, poate erau chiar resturi omeneşti, fiindcă un soclu sugerează ceva mortuar. Ideea mi-a fost accentuată de aceeaşi vecină care mi-a spus ulterior că, unde stăteam eu, locuise o bătrână cu suflet foarte bun, avea ochii înlăcrimaţi şi mai spunea să o odihnească Dumnezeu acolo unde o fi ea acuma! Apoi eu am ajuns la spital, după ce am făcut erupţie roşie pe faţă şi mi-a fost tare rău. Am păstrat o bucăţică din materialul acela care se deşira, în eventualitatea că ar vrea cineva să o analizeze la laborator, o mai am şi azi. Apoi am pus restul în cămară.

Dar cine să fie interesat de amintirile negre ale unui om obişnuit?

Între timp a murit tatăl meu şi zgripţuroaica a mărit preţul chiriei la 300 de euro, micşorându-mi suma de bani din moştenire, fiindcă un an nu mi-am găsit apartament de cumpărat. Azi stau în apartamentul meu, tot de două camere, şi privesc plantele mele verzi de apartament, care au supravieţuit din vremea când săteam în casa cu scrinul negru. Şi peruşul a mai trăit vreo cinci ani. Ştiu că este poate unica amintire din viaţa mea cu iz de roman poliţist şi acum acei demoni nu mai dansează în visele mele.

Arsenic pe buze şi­-n nări
Recheamă spasmodic visări
Şi inima-­n soclu aşteaptă
Să urce-­a uitărilor treaptă

Privesc către-­acel negru scrin
Iubirii icoană nu-­nchin
Şi­-alung ale gândului unde
Pereţii din nou să­-i inunde

În teancuri culoarea lor moare
Pe ziduri e scris întomnare
Dar unde trecutul nu-­i rană ­-
Un mugur de cântec pe geană

Șoapte de chiciură

(desen în întregime cu mouseul pe calculator)

Mană cerească

(desenul meu cu mouseul pe ecranul calculatorului, după scanarea unei schițe cu o lămîie)

Cariatidă

Este o poveste adevărată în parte, o poezie scrisă de mine mai demult, printre primele mele poezii:

Cînd eram mică am sculptat în cretă
trupul unei fete.
Pe tablă copii scriau
ecuații matematice perfecte.
Am ascuns păpușa în buzunar,
jucînd șotronul
peste umbra unui mesteacăn subțire.

Zăpezile au acoperit ferestrele școlii,
crengile bătrîne argintii
s-au aplecat din nou,
liniile albe au fost șterse…

Statueta mea mică a rămas la fel,
sprijinind, pe un raft cu cărți,
cîteva fotografii îngălbenite.

Acest poem mic, tradus de mine în engleză, a fost remarcat de o artistă sculptor din SUA,  Virginia Maksymowicz, care a creat o instalație sculpturală cu versurile mele închise în cinci cărți sculptate și așezate pe stîlpi:

Instalație sculpturală

 

Barbara, poezie de Jacques Prévert

traducere de Cristina-Monica Moldoveanu

Aminteşte-ţi Barbara
Ploua încontinuu în Brest în ziua aceea
Şi tu mergeai zâmbind
Plină de bucurie strălucitoare şiroind de apă
Prin ploaie
Aminteşte-ţi Barbara
Ploua încontinuu în Brest
Şi-ai apărut în faţa mea pe strada Siam
Tu zâmbeai
Şi eu la fel
Aminteşte-ţi Barbara
Eu nu te cunoşteam
Tu nu mă cunoşteai
Aminteşte-ţi
Aminteşte-ţi totuşi ziua aceea
Nu uita
Un bărbat se adăpostea lângă o poartă
Şi te-a strigat
Barbara
Şi tu ai alergat prin ploaie spre el
Şiroind de apă strălucitoare plină de bucurie
Şi te-ai aruncat în braţele lui
Aminteşte-ţi acest lucru Barbara
Şi nu te supăra că te tutuiesc
Eu le spun tu celor care-mi sunt dragi
Chiar dacă nu i-am văzut decât o dată
Eu le spun tu celor care se iubesc
Chiar dacă nu îi cunosc
Aminteşte-ţi Barbara
Nu uita
Ploaia aceea înţeleaptă şi fericită
Pe chipul tău fericit
În acel oraş fericit
Ploaia aceea peste mare
Peste depozitul de muniţii
Peste vaporul din Ouessant
O Barbara
Ce stupid e războiul
Oare ce s-a întâmplat cu tine
În această ploaie de fier
De foc de oţel de sânge
Şi cel care te strângea în braţe
Cu tandreţe
Oare e mort dispărut sau încă viu
O Barbara
Plouă încontinuu în Brest
Aşa cum ploua şi atunci
Dar acum e altfel şi totul e în ruină
E o ploaie de doliu groaznică şi tristă
Nici măcar acea furtună
De fier de oţel de sânge
Sunt doar nori
Nori care se destramă
Leşuri de câini care dispar
Plutind peste Brest
Şi vor putrezi departe
La mare depărtare de Brest
Din care nu mai rămâne nimic

Castelul din Brest, distrus de bombardamente în al doilea război mondial și apoi refăcut

By Thesupermat – Own work, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=21832597

 

Umbra încîntătoare a femeii

În casa păpuşilor madona are cozile de aur împletite. Nu a văzut niciodată un curcubeu. Norii sunt mai departe ca soarele, spărgătorul de nuci trăieşte, albă ca zăpada rămâne tot albă în racla ei, toate păpuşile prind viaţă când se întoarce cheia cea mare în pendula veche.

În valea plângerii madona are pântecul rotund. Ţine cu greu luna plină pe cer. Toţi o ating cu vârful degetelor, toți poftesc smochine verzi, plouă cu lacrimi de cireş amar. Oamenii pătimesc să o înalţe deasupra peste arborii umbrelă din savana uscată. Moartea ţopăie ca un cangur cu pământul întreg în marsupiu. Madona păşeşte ca o caneforă pe drumul sacrificiului, cu soarele pe cap. Madona nu a învăţat încă cine e mai greu: pământul, soarele, ori luna din pântecul ei.

Madona e o femeie trecută prin viaţă. Îşi spune poveştile la gura sobei în odaia cu toţi cei dragi rămaşi tablou în icoane, cu aurele luminând precum jeraticul. Vorbele ei sunt sângele viu din izvorul cu cruce înnegrită. Cuvântul lui Dumnezeu nu îngheaţă niciodată pe limba fiecărui copil, moştenită din tată-n fiu. Doar morţii tac şi se împart fiecăruia fără deosebire de neam, fie rai, fie iad. Preotul trage linia cadastrului la ultima împărtăşanie.

Pe fruntea madonei mirul e rece. O altă păpuşă a prins viaţă.

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)